Adam si Eva

Imaginați-vă o poveste în care sufletele noastre se caută mereu, dincolo de lumea materială și de legile obișnuite ale societății. Așa este, în linii mari, ideea de bază pe care Liviu Rebreanu o aduce în romanul „Adam și Eva”. E ca și cum ar spune că fiecare dintre noi are o iubire adevărată, ”un only one” în mulțimea asta imensă de oameni, și că, în final, tot ce facem, tot ce ne învârtim în jurul lui, are ca scop găsirea acelei persoane speciale. Romanul devine, în felul lui, o dovadă vie a acestei credințe, deși simți chiar de la început că e plin de o anumită filozofie mistică. Se simte cumva că Rebreanu vrea să ne convingă, sau poate doar să ne arate, că iubirea adevărată nu ține de coincidii sau de întâmplări, ci e o tensiune sufletească, un בר primordial, o chemare anume din adâncuri. În același timp, tot romanul devine o reflecție profundă despre restricțiile și legile societății, despre cum aceste reguli încearcă să ne împiedice sau să ne modeleze în căutarea noastră. Personajele se lovesc de toate aceste bariere sociale, morale, și totuși, în inima lor, este acea dorință persistentă pentru iubirea „adevărată”. E ca și cum Rebreanu ne arată că în fond, toți suntem pătrunși de aceleași dorințe, poate chiar aceleași idei, și că această căutare, uneori inconstientă, este un sens esențial al vieții noastre. Romanul devine o călătorie, nu doar a personajelor, ci și a cititorului, printr-un univers în care iubirea și destinul se împletesc într-un mod aproape mistic, lăsând cititorul cu întrebări despre propria lui căutare și despre adevărul asupra sensului vieții. În final, „Adam și Eva” nu e doar o poveste despre doi oameni, ci o metaforă despre zbaterea noastră universală pentru înțelegere și iubire autentică, într-un colaj de legi și reguli sociale, dar și de vise și suflete însetate de libertate și iubire.