29.34

LEI

Recenzia noastra

Ion Mureșan cu „Cartea alcool” reușește să mă poarte într-o lume ciudată, plină de imagini și senzații intense, aproape ca și cum aș fi acolo, în mintea lui, iar ea se desfășoară sub privirea și sentimentul lui de singurătate profundă. Poate fi dificil de înțeles pe deplin dacă nu te lași purtat de imaginație și dacă nu îi permiți fiecărei imagini să pătrundă adânc în sufletul tău. Poezia lui este ca un monolog interior sau ca o confuzie controlată, o stare de urmărit și de gustat, deși parcă în același timp e o revoltă împotriva acestei lumi care l-a exclus și l-a transformat într-un singuratic sub pământ.

Ce mi-a atras atenția în mod special este modul în care autorul combină simboluri religioase cu elemente cotidiene, aducând în față imagini puternice despre judecata, renaștere și moartea căreia i se împletește, în același timp, oarece umor negru. Textul pare să fie o aventură într-o stare de conștiință bolnavă, unde toate lucrurile, de la carne și oase, până la idei și animale, se amestecă într-o viziune aproape halucinantă, dar plină de sensibilitate și durere. Suntem martorii unei “lumi” în care totul e transformat, unde oamenii, animalele, chiar și Dumnezeu pare să fie într-o continuă metamorfoză.

Cuvintele par să curgă haotic, dar în același timp par să fie pline de un sens profund, ascuns. Se simte o stare de anxietate, dar și de acceptare, de o resemnare care inevitabil face parte din această călătorie. Par că ne invită să privim lumea cu ochi plini de iritare sau compasiune, în funcție de cum vrem să interpretăm aceste instantanee: o lume în care moartea se sfâșie cu viața, iar cele două se amestecă într-un dans de o poezie brutală și sinceră.

Personal, m-a făcut să reflectez foarte mult asupra sentimentului de singurătate, dar și asupra fragileței existenței, a felului în care găsim sau nu sens în tot haosul acesta. Poate că poezia lui Ion Mureșan nu e ușor de digerat sau de trăit, dar rămâne o experiență intensă, care îți rămâne lipită de suflet. În final, „Cartea alcool” mi s-a părut o invitație onestă și aproape dureroasă de a privi în interior, de a fi sincer cu ce descoperim acolo, chiar dacă uneori e un adevăr greu de suportat.

Descriere

Ci eu singur sub pamant Ci eu singur sub pamant. Ci eu singur, singur, singur sub pamant departe.
Caci pamantul i-a expectorat pe toti. Pe toti i-a scuipat intre flori, in batista inflorata a primaverii.
Pe toti i-a dat afara. Acum ei sunt pete de sange in batista unei frumoase domnisoare tebeciste.
Pleoasc! i-a scuipat pamantul in iarba.
si tocmai acum e ziua invierii. Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mantuitorului.
E Ziua Judecatii. Oh, ce bucurie mare!
Pe toti i-a scos pamantul afara din plamanii lui, din lazile lui frigorifice unde, Doamne, atat de bine s-au pastrat. Aceasta e Ziua Judecatii, ziua in care creste carnea pe fiecare os, carnea se depune pe oase ca praful pe mobila.
Aceasta e ziua cand carnea e luminoasa ca Luna. E o carne sigura.
Caci tot omul tipa de bucurie si zice: “Haide, hai in carnea mea, unde-i cald si bine!” Ci eu singur sub pamant. si pe fiecare osisor creste carnea.
Incat se umple pamantul de oameni si apele de pesti si cerul de pasari si custile de caini si bucataria de vara a mamei se umple de muste (caci si pe osul de musca creste carnea de musca) oh, ce bucurie mare! Iar cei care au fost arsi in foc de nu mai au oase se bucura si ei caci, dupa cate vad eu de sub pamant, in iarba se aprind focuri mici cat flacara unui chibrit ori mari cat o casa care arde, iar flacarile, pleoasc, numai ce scuipa oase si pe oase numai ce creste carnea, iar daca undeva, in lume, apare o idee, numai ce vezi ca in jurul ei creste un cap, numai ce vezi ideea ca se tolaneste la umbra unei frunti care inainte nici nu era.
Oh, ce bucurie mare! Ci eu singur sub pamant.
Pocneste panza praporilor in vantul serii. Eu singur sub pamant ca un copil cu nasul lipit de geam.
Eu cu nasul ca un melc lipit de geam. Iar ceea ce vad, vad prin iarba.
si stau in laptele dulce si negru al pamantului si-s singura broscuta si sarpe si peste si imparat din neagra imparatie. Ci eu singur, singur, singur sub pamant departe.
Iar ei joaca hora, roata-roata in jurul lui Christos care sta ca un miel in mijlocul lor. si ce vad eu, prin iarba vad: femeile cu picioare subtiri ca si creioanele si cu sexul ca si guma de sters, uda si roz ca radiera, si barbatii tropotind cu cizme de piele si cu potcoave si fiecare cu doua calimari pline cu cerneala intre picioare.
Asta am apucat sa vad, caci ei, cu Christos in mijlocul lor, se inalta la cer, Iar eu singur, singur, singur pentru vecie, si cu cerul tras ca o cortina neagra deasupra, cerul tras ca un fermoar de la slit peste ochi, singur in laptele dulce al intunericului, singur sub pamant. Oh, ce bucurie mare!
Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri. si deosdata, pleoasc, intunericul scuipa un inger, un inger mic mic, un inger sfrijit, un inger diabetic, un inger albinos, ultimul ingeras recuperator.
Care ma inhata de o ureche si ma duce in lumina si eu plang si plang prin aer cu urechea intre degetele ingerasului, plang, ca intunericul ramane singur.