Adorabilii etrusci

De multe ori, după zile în care apa aproape că atinge nebunia, mă trezesc cu gândul lung către o carte care plutește parcă pe lângă mine, legănată de curenți de aer sau de momentele în care paginile ei par să fie abrazive, de atâta vreme cât sunt răsfoite sau chiar deschise spre cer. E ca și cum, în timp ce ne luptăm cu haosul din jur, găsim uneori refugiu în aceste mici lumi de hârtie, adevărate insule de liniște în mijlocul involuntarului tsunami al vieții.

„Adorabilii etrusci” al lui Bogdan-Alexandru Stanescu are acea șuetă de atmosferă, precum o conversație între prieteni vechi, în care se povestește despre amintiri simple, dar profund conectate cu momentul prezent. Cartea mi-a adus în minte și acea senzație ciudată, de timp suspendat, atunci când apucăm să ne gândim la toate mutările neinspirate, la scandalurile mici sau mai mari și la cum, uneori, suntem niște haină prea încărcată de bagaje inutile, precum o carte cu cotorul umflat prea tare sau cu paginile atât de pline de gânduri încât abia se mai încadrează pe raft.

Autorul reușește să creeze o legătură aproape instinctivă, ca și cum am fi invitați să ne uităm cu ochii unui prieten la povești vechi și noi, la momente de tandrețe și la amintiri care ne marchează fără să vrem. Mi s-a părut că această carte nu e doar cuvinte pe hârtie, ci mai mult o fereastră spre o lume ce se învârtește în jurul nostru și pe care o vedem intensificată în fiecare frază, ca o melodie pe care o fredonăm fără încetare.

E o lectură care te face să te gândești la lucruri simple și totuși atât de complexe — la cât de ușor ne prindem în capcana grijilor mărunte sau la cât de frumos poate fi să găsești în lucrurile mici acea urmă de tandrețe, ca în ploaia aceea cu ore înainte s-o simțim înainte ca ea să cadă cu adevărat. În final, „Adorabilii etrusci” devine o poveste despre amintiri, despre niște momente fragile și despre cum noi, ca oameni, reușim să le păstrăm, chiar dacă uneori sunt atât de ușor de pierdut în valurile vieții.