Cum ingheata rochia miresei

Viorica Raduta cu siguranță știe să scrie din suflet și asta se vede clar în cartea „Cum ingheata rochia miresei”. De la prima pagină, simți o stare aproape apăsătoare, ca o confesiune tare personală despre ideea de moarte și despre felul în care ea le inundă viața celor apropiați și celor de departe. Îmi place cum autoarea nu e doar un povestitor simplu; ea pare să fie martorul unui proces sfâșietor, ca o martoră a propriilor amintiri, a durerii care nu se vestejește și a memoriei care încă mai caută și acum locurile unde s-au întâmplat toate experiențele dureroase.

Ce e cu adevărat remarcabil în această carte este modul în care Raduta vorbește despre moarte fără o anume îngrijorare în plus, mai degrabă cu o acceptare aproape filozofică. Se simte că a făcut din scris o formă de terapie, dar și o formă de comemorare. Poezia și proza amestecate aici ne arată o mulțime de scene de o frumusețe dureroasă, în care corpul uman devine un fel de peisaj devastat, iar moartea ia forma unui personaj principal, care bântuie toate imaginile și gândurile din carte. Detaliile despre trupurile dezmembrate, despre confuzia regnurilor, au o înțepătoare autenticitate, ca o scenă dintr-un film de război sau o manifestare a chaosului interior.

Viorica Raduta ne poartă printr-un soi de ritual al morții, ca și cum s-ar afla într-un proces colectiv de durere: scenele ei sunt de o intensitate aproape hipnotică, iar modul în care descrie stihia războiului și efectele lui asupra oamenilor face ca totul să capete o gravitate aparte. Citind această carte, nu poți să nu te gândești la fragilitatea umană și la felul în care tragedia se poate manifesta în cele mai neașteptate forme. E ca și cum autoarea a prins în cuvinte o parte din adevărul crud al timpului nostru, reușind să-l transforme în poezie civic, sinceră și profundă în același timp.

Mi s-a părut că această carte nu e doar o poveste despre suferință, ci un fel de omagiu adus celor care au fost pierduți, o pledoarie pentru a conștientiza cât de fragilă e viața și cât de mult ne poate marca moartea dacă nu o acceptăm sau nu o înțelegem. Raduta nu evită durerea, ci o privește în ochi și o face să devină parte din ceea ce scrie, din propria sa memorie. În felul acesta, cartea devine și un reflexiv despre puterea cuvântului, despre cum poți să dai sens unei tragedii, chiar și cele mai brute și mai incomprehensibile.

Per total, „Cum ingheata rochia miresei” este un volum de poezie și proză care te provoacă și te zguduie. E o lectură intensă, plină de emoții și imagini dure, dar și de o frumusețe subtilă a cuvântului, ca un zid de protecție în fața pierderii. Citind-o, rămâi cu sentimentul unui adevăr fundamental: că, în final, moartea face parte din noi și din tot ce am fost. Este o carte pentru inimă, pentru suflet, pentru tot ceea ce nu poți spune, dar poți scrie.”