Tara de dincolo de balci. Exercitiu

Rilke povatuia cindva un tinar poet a nu se pripi in scrierea de versuri, a incepe prin a trai, intens si atent, apoi a se desprinde, prin uitare de cele traite – si chiar de amintirile ce le sint nimb, intr-o rabdatoare asteptare a miraculoasei transformari a vietii in carnea si singele proprii, un soi de euharistie inversa, care este taina poetului. Odata curba metabolica inchisa, Rilke concludea prin a-i spune: Scrie!
La un nivel mult mai modest, am trait si eu aceasta curba metabolica, citind Tara de dincolo de balci ; am avut nevoie de un timp pentru a asimila si „digera” prima intilnire cu acest text brutal si tensionat, cum numai viata poate fi; text construit cu o rigoare algebrica (ceea ce explica si justifica subtitlul de Exercitiu) si ne reaminteste, daca e cazul, etimologia comuna a ascezei si exercitiului. Text polifonic construit in jurul unei prezente intermitente – o batrina doamna aproape mineralizata – banuim inalta presiune a amintirilor – un soi de tacut Job modern care, in ultimele clatinari ale vietii, isi cauta punct de sprijin in entitati care ii seamana si care ii sint binevoitoare: un trunchi de copac noduros, o stinca, un peisaj arid…
si in scinteia tigarii, semn ca lumina nu e niciodata departe… O simtim ca un punct fix al lumii, firav dar.esential existentei unei geornetrii vaste si galagioase, care sefractalizeaza sub ochii nostri in dezordinea triumfatoare a balciului.
Balciul – cel de-al doilea personaj al Exercitiului , jucaus si inselator intrupat intr-o multitudine de entitati care, asemenea unor mici golemi, nu reusesc sa-si duca conditia umana pina la capat, raminind undeva la mijlocul drumului intre fiinta si nefiinta, prizonieri de buna voie a unei miscari circulare care face imposibila orice traiectorie mintuitoare, orice iesire de pe zadarnicele orbite ale unui farmec derizoriu. Dar ne lasam si noi antrenati in roata colorata si pestrita a balciului, zimbim si ne bucuram de el, cu el.
Oare am vrea sa traim in lumea ascezei si mineralitatii, lumea batrinei doamne prinsa in chihlimbarul amintirilor nepretuite, daca posibilul si alternativa bilciului nu ne-ar fi intotdeauna mina intinsa? Aceasta a fost prima „faza metabolica” in intilnirea mea cu textul.
Apoi, urmind sfatul lui Rilke, am asteptat. Si intilnirea s-a nuantat, bipolaritatea primei lecturi s-a evaporat.
Am descoperit ca intre cele doua lumi exista emaciate poteci, ele comunica printr-o capilaritate imperceptibila: un suris, un apus, un copil ratacit, un pian sint tot atitia mesageri care poate,intr-un timp nemasurat, vor implini misiunea nemasurata de a pune cele doua lumi in starea de a se contempla reciproc, iesind din destinul lor de universuri paralele. Inchei prin a va spune ca, in oceanul nostru launtric, avem fiecare un firav arhipelag constituit din momentele noastre de gratie.
Lectura acestui text a adaugat o insula arhipelagului meu intim. Ce ar mai fi de adaugat?
Pentru noi toti care pindim, cu epuizata dar nesecata vigilenta – aparenta contradictie, dar viul le tine in brate dragastos pe toate – miracolul care ne va convinge sa mai dam citeva tururi consimtitein roata de balci a lumii, acest miracol se confunda, citeodata, cu exemplaritatea vietii dumneavoastra si a roadelor ei. Si poate vom ajunge, fie si la ultima respiratie, in Tara de dincolo de balci .
– Ioana Mazilu In Tara de dincolo de balci , autoarea regaseste voluptatea miscarii libere fictionale, dupa cateva carti recente in care a dominat coercitia relatarii confesive. Cadrele insolite, personajele tipatoare, burlesti, grotesti sau patetice, specifice parca unei lumi improbabile, se etaleaza dezinvolt scapate dintr-o imaginatie neastamparata care vrea neaparat sa erupa.
Balciul nu are aici doar sensul unui spectacol de prost-gust, ci este chiar realitatea ca atare, ordinea ei rasturnata transformata in aparenta fireasca. Lipsa fundamentala de sens a acelei lumi face ca personajele sa debordeze in situatii incoerente unde mai degraba domina aerul dezolarii mascate, decat absurdul.
-Vianu Muresan In adancitura profunda a stancii, un copil pierdut isi gasi adapost si adormi. Diavolul il privi si i se inmuie cordul.
Incepand din acea clipa, il apara asa cum feresti o comoara a carei existenta nimeni nu trebuie sa o afle. In zilele cand ceata lua locul omenirii, diavolul legana copilul in brate si pleca cu el, cutreierand ingandurat malurile unde asculta istoriile nascute din abisul oceanului si care murmurau urechilor, val dupa val, povesti ce ii trezeau amintiri nedeslusite.
Copilul zambea in somnul care ii incatusa trupul de copil. – Fragment