Flacarile amurgului

Cartea „Flacarile amurgului” a lui Radu Ulmeanu e ca și cum ai păși într-un alt univers, unul plin de emoții și reflecții adânci, dar spuse într-un mod simplu, aproape intim. După aproape cincizeci de ani de la primul său volum, poetul vine de data asta cu o viziune profundă, plină de melancolie, dar și acceptare. Parcă simți că tot ceea ce a scris a fost o călătorie, un drum lung și uneori dureros, spre o înțelepciune care-i iese acum în față cu o seninătate neegalată.

Ce-i cu acest nou mod de a scrie? E ca și cum poetul a ales un discurs mai lapidar, mai puțin încărcat, în care cuvintele par să aibă o rigoare și o claritate aparte. În aceste poezii, parcă totul se reduce la esență, la acea „tăcere” de care vorbește atât de frumos, dar atât de profund. Se simte o viziune a unui poet care, după o viață plină de cantec, acum vorbește mai mult prin tăcere, ca și cum cuvintele nu mai pot cuprinde tot ce vrea să spună.

Și nu vorbim doar despre tăcere ca simplă lipsă de cuvinte, ci ca o stare de spirit – un fel de mit al poetului care, ajuns la sfârșitul drumului, a înțeles că uneori cea mai mare înțelepciune e să taci. În poeziile sale, această tăcere devine un „cântec de aur”, un fel de limbaj al sufletului care sparge liniștea ca niște tălăngi. Asta mi-a rămas mie cu adevărat întipărit – gustul acelor cuvinte nerostite, dar simțite în fiecare vers pe care îl citești cu sufletul deschis.

Ce m-a impresionat cel mai mult e cum poetul reușește să combine această tăcere cu o sinceritate clară și lucidă, condamnată de altfel de ceea ce unii numesc „extremism al reflecției”. E ca și cum, în final, după atâtea vreme, autorul a ajuns să se apropie de adevăr doar prin liniște. Într-un fel, poezia lui devine un dialog al tăcerii cu cititorul, o invitație la introspecție, la redescoperirea unei înțelepciuni uitate în zgomotul lumii.

Deci, dacă vrei să te lași purtat într-un univers poetic plin de sentiment și reflecție, această carte e o adevărată comoară. Poate uneori te vei întâlni cu tăcerea, cu acea tăcere care, de fapt, spune tot, fără să crotească nimic. Așa cum spune și Zenovie Carlugea, fiecare cuvânt tace, dar în tăcere se ascund cele mai mari adevăruri și cele mai profunde clipe de liniște adevărată. În final, „Flacarile amurgului” rămâne o poezie a tăcerii, o filozofie subtilă a sufletului care merită descoperită treptat, cu răbdare și cu inima deschisă.