Maniunea scrie un roman fantastic. Seria Maniunea Vol.2

Mi-a plăcut mult modul în care Narine Abgarian ne duce înapoi în timp, în Armenia anilor 1980, și ne face să simțim fiecare moment al copilăriei protagonista, Maniunea, și a prietenei ei, Narka. E ca și cum am fi acolo, cu ele, trăind fiecare aventură, fiecare trăsnealie și fiecare mică dreptate sau nedreptate. Îți dai seama că, deși lumea în care trăiau era foarte diferită de a noastră, emoțiile și dorințele erau foarte asemănătoare. E o poveste plină de culoare, amuzantă, dar și cu momente delicate, încât te pune pe gânduri despre copilărie și despre cât de prețioasă e libertatea de a fi copil.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost felul în care autoarea face ca tot decorul acelor vremuri să fie atât de viu, de la rudele zgomotoase din familie, până la primele experiențe de la tabăra de pionieri sau la întâlnirile cu bunica Ba și unchiul Mișa. Fiecare personaj are plusurile și minusurile lui și parcă devin prietenii tăi, nu doar niște personaje de pe hârtie. Maniunea, cu pofta ei de a scrie și cu entuziasmul copilăriei, este un exemplu de curaj și incredere în propriile vise, chiar dacă lumea o sfătuiește uneori să fie mai serioasă. Plantă în mintea cititorului ideea că, uneori, cel mai frumos e să rămâi tu însuți, chiar dacă e mai nebun sau mai neinhibat decât cei din jur.

Cartea nu e doar o simplă poveste de copilărie, ci și o reflectare asupra vremurilor și a împrejurărilor socio-politice. Chiar dacă scenele sunt adesea pline de umor și veselie, ele aduc în același timp în prim plan și anumite neajunsuri ale epocii sovietice, dar făcând-o într-un mod foarte sincer și plin de omenie. Acest contrast între fragilitatea copilăriei și greutățile vremurilor face ca întreaga narațiune să fie foarte realistă și ușor de empatizat. Îți dai seama că, indiferent de epocă, copiii sunt universal la fel: iubitori, curioși și plini de viață, dar și mai vulnerabili uneori.

Mi-a plăcut extrem de mult și felul în care autoarea ne arată că, deși am fost crescuți cu reguli și constrângeri, în inima fiecăruia zace dorința de libertate și de exprimare. Maniunea, cu caietul ei de dictando și visele ei mărețe, devine simbolul acelei copilării magice, în care orice era posibil dacă ai curajul să visezi. La final, rămâi cu sentimentul că trebuie să păstrezi această simplitate și această libertate în suflet, pentru că într-o zi, dacă nu le pierdem, ne vom putea întoarce mereu acolo, în copilărie, cu sufletele pline de bucurie și speranță.