Anamteme III: Din Delta memoriei

Am terminat de citit cele trei volume din „Anamteme”, și trebuie să spun că m-a lovit în plin modul în care Vasile Gogea a ales să își spună povestea. Nu e un roman obișnuit, ci mai degrabă o sufletină, o crâmpeie de amintiri și reflecții care se amestecă în mod natural, ca un râu ce-și schimbă cursul. Încep cu faptul că aceste povești n-au fost ordonate de cine știe ce plan sau cronologie strictă, ci au fost mai degrabă un flux de gânduri și imagini, virând uneori de la un subiect la altul fără o logică înspăimântătoare, dar plină de farmec.

Primul text, „Huta”, pare a fi cam tot ce a fost începutul pentru tot restul, dar chiar și acolo, Gogea nu se ține de un fir tematic fix, ci lasă amintirile să vină și să plece, ca și cum le-ar fi prins în mreje aleatoriu, dintr-o amintire în alta, ca și cum nu vrea să fie legat de o ordine cronologică. Dar această nesiguranță aparentă nu face decât să adâncească senzația de întindere a unui proces viu, nesfârșit, ce pulsează și curge după propriile-i reguli. Întregul stil induce ideea unui „suflet-trunchi”, ca o deltă bogată în canale și insulițe, unde fiecare amintire, ca o apă, își găsește drumul, uneori grăbit, alteori leneș, printre sedimentări ale vieții.

E ceva aproape poetic în modul în care Gogea descrie delta amintirilor sale — ca un flux necontrolat, cu răscoliri de gunoaie și sediment, dar și cu frumusețea subtilă a momentelor de singurătate și reflecție. El se vede ca un învârtej de ecouri, vibrații și reziduuri, totul însușit din amintiri adunate din spații diverse, de pe malurile Tisei, Izei sau ale altor râuri. În plus, această idee de a fi în „izolare” pe un „grind” al amintirilor, ca și cum s-ar fi retras de lumea tumultoasă, conferă textelor un aer de introspecție profundă și sinceritate.

Per total, „Anamteme” mi s-a părut o incursiune în sufletul omului, mai mult decât o simplă poveste despre cum a fost viața. E o reflecție, un dialog cu sine însuși, o galerie de imagini și sentimente stocate în „sedimentele” din memorie. E un proces de analiză a identității și a timpului, într-un mod atât de natural, încât te face să te întrebi și pe tine ce sedimentări ai adunat în propria ta minte. La final, îți rămâne gustul acela de delta vie, plină de culoare și de vie, cu numeroase canale prin care curge și se reconfigurează tot ce înseamnă memorie și existență.