„150 de proeme” scris de Varujan Vosganian e o carte care te face să pășești într-o zonă foarte personală și profundă a autorului. Deși pare la prima vedere o adunătură de eseuri sau povești scurte, de fapt, e o explorare a memoriei și a identității, un fel de călătorie între granițele genurilor literare, cu o fluiditate care te surprinde plăcut. Vosganian nu se limitează la o singură manieră de a spune povestea – trece lejer de la poezie în proză, de la eseu memorialistic la reflecție filozofică, și îți dă senzația că e ca și cum se plimbă de pe un teren pe altul, fără să te piardă. Îți oferă astfel o iluzie a libertății absolute, în care totul se amestecă și se întrepătrunde, iar această libertate pare să fie chiar una postmodernă, menită să ne arate că în literatură nu trebuie să existe limite rigide, ci mai degrabă o căutare nesfârșită a unității ființei umane. Ce mi-a plăcut foarte mult e cum Vosganian vorbește despre memorie, despre rădăcini și despre ce anume păstrăm din trecutul nostru. Într-un pasaj frumos și plin de emoție, el spune că „moștenește de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care ei n-au avut timp să le uite”, ceea ce sună ca o moștenire vie, ca o punte între generații. Îți dai seama cât de important e pentru el să păstreze această legătură cu rădăcinile, chiar dacă timpul trece și lumea se schimbă. În același timp, cartea devine o reflecție asupra condiției umane, asupra durerii, nostalgiei și a tuturor evenimentelor care ne modelează ființa. Stilul lui Vosganian are o naturalețe foarte lină, ca și cum te-ai așeza de vorbă cu un prieten bun, povestindu-i despre viață, despre familie și despre ce ne face oameni. E o carte care nu te grăbește, ci te invită să iei tot timpul din lume să te gândești la ce citești, la rădăcinile tale și la felul în care memoriile ne definesc. În final, „150 de proeme” nu e doar o colecție de texte sau eseuri, ci o călătorie a sufletului, o meditație sinceră despre identitate, despre moștenire și despre legătura afectivă care ne leagă de trecut și de cei dragi.”
As atrage atentia, in primul rand, asupra mobilitatii lui Varujan Vosganian, care se misca fara efort de pe teritoriul romanului total (care este Cartea soaptelor ) pe cel al eseului memorialistic (reprezentat de Dublu autoportret ), iar de aici, intre frontierele Proemelor , adica al poemului in proza. Aceasta disponibilitate de factura postmoderna relativizeaza granitele dintre genuri, tradand o aspiratie catre gasirea, prin literatura, a unitatii originare a fiintei.
Aspiratie care este si a lui Varujan Vosganian insusi, scriitor preocupat de problematica memoriei si de „blestematele chestiuni insolubile” ale conditiei umane: toate cele trei capitole ale insolitei sale trilogii sunt, in fond, niste discursuri despre memorie si despre umanitatea concentrata sau adapostita in ea. – Razvan Voncu Am mostenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care ei n-au avut timp sa le uite, mi-au lasat amintirile mostenire asa cum mi-au lasat casa parinteasca si curtea, ciresul din fundul gradinii, hainele agatate in cui care-i asteapta inca sa se intoarca, mormintele din cimitirul de peste calea ferata, pozele in care erau cei ce nu mai erau De la ai mei am mostenit tenul smead si ochii umbrosi, sprancenele arcuite si negre, sangele care nu se face cerc, sa se odihneasca, de la ai mei am mostenit viata cu nostalgiile si nadejdile ei, si tot de la ei am mostenit moartea Am mostenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care n-au avut timp sa le uite, desi ei n-ar fi vrut sa se intample asta, pentru binele meu Ilustratii deMircia Dumitrescu.