17 pasi pe strada Mantuleasa. O incursiune freatica

Mi-a plăcut foarte mult cum Cristian Tiberiu Florea reușește să ne introducă în atmosfera acestui oraș, Bucureștiul, într-un mod atât de simplu și de sincer. Omul ăsta scrie ca și cum ar povesti unui prieten, iar povestea lui despre o noapte de iunie devine aproape o aventură a simțurilor. Textul te cuprinde cu descrieri ce amintesc de vremurile în care orașul avea un farmec aparte și nu era atât de mult agitatia asta de azi, ci ceva mai molcom, mai „pe suflet”.

Ce mi-a rămas în minte din fragment e felul în care autorul se plimbă pe străzi, cu pași mici, descoperind lucruri mărunte, dar pline de semnificație. Ai senzația că e ca și cum și tu ești acolo, în buzunarul lui, și te lasă să te pierzi cu el printre clădiri vechi și lumina pătrunzătoare a felinarelor. Îmi place că nu e o poveste complicată, ci o simplă plimbare, o descoperire a orașului, dar și a propriilor amintiri, într-o noapte de vară caldă.

Trăirile personajului, sentimentul de libertate, dar și dorința de a descoperi ceva mai adânc, te fac să te conectezi ușor la tot ce se întâmplă. E ca și cum ai sta cu el pe marginea străzii, punând capul pe umăr și ascultând poveștile lui despre București, despre momentele simple, dar pline de sens. În plus, stilul scriiturii e atât de relaxat și natural, încât nu îți dau senzația de lectură academică, ci de o conversație sinceră și directă cu un prieten.

Mi-a plăcut modul în care autorul reușește să redea melancolia, dar și bucuria acelor clipe fragile și temporare. Întreaga poveste pare un omagiu adus orașului, dar și amintirilor personale, un fel de jurnal nostalgic despre unele nopți magice, când totul pare posibil. În final, cartea nu cere mult, dar oferă mult, reușind să atingă sufletul cititorului și să îi trezească dorința de a descoperi și el, la rândul lui, bucăți uitate din oraș, din propria viață.