93

93. Antologie de poezii, 1968-2024 Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e vina mea , si pana la Cum plang parantezele ( 2016).
In linii mari a castigat, cum era normal, in finete si in gratie. A ramas la fel de reticenta liric, sugrumand emotia, cum spune plastic unul din numerosii comentatori recenti.
Nu-mi dau seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poetii ultimei generatii, pentru care este Marea Doamna a poeziei, iarasi cu expresia unuia dintre acestia. Angela Marinescu , ea, si-a adaptat in mod vizibil poezia mai noua standardelor douamiiste.
Nu si Nora Iuga, desi il admira, bunaoara, pe junele Robert G. Elekes, pe coperta cartii de debut a caruia a scris cateva cuvinte de pretuire.
Altceva decat o adiere dinspre Mircea Ivanescu , existenta la amandoi, nimic nu pare a-i apropia. Iubirile vizibile cu ochiul liber in poezia Norei Iuga nu sunt si ale douamiistilor: nici Paul Celan , nici Gellu Naum si dadaistii, nici Arghezi din versurile copilaresti, nici, cu atat mai putin, Emil Brumaru cu al sau Detectiv Artur.
Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este pudica, discreta, cerebrala, in gama minora, sprijinita pe o cultura literara perfect asimilata. Iarasi, nicio asemanare cu impudica, viscerala si inculta, in majoritatea ei, poezie douamiista.
Intertextul e folosit de Nora Iuga cat se poate de sugestiv, mai degraba ca la Cartarescu sau Stratan decat ca la poetii generatiei actuale („auzi-l/cum canta. decembre.
si liliacul a inflorit”). – Nicolae Manolescu