Acum suntem noi anticii. Antologia generatiei 90

Imaginați-vă că deschideți această carte și sunteți purtați direct în tumultul anilor ’90, un deceniu atât de plin de schimbări și de tensiuni. Razvan Tupa reușește să pătrundă în sufletul poeziei românești din acea perioadă, dar nu doar ca un simplu cronicar, ci ca un prieten care povestește cu pasiune despre zbuciumul și renașterea unui moment. Cartea nu e doar o antologie, ci o incursiune în spiritul unei generații care a străbătut atât de multe schimbări, atât de multe provocări, și a găsit în poezie o cale de a-și exprima traumele, speranțele și dorința de a renaște din cenușă.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte e modul în care Tupa și Adrian Ciubotaru reușesc să redai tensiunea acelor vremuri fără a fi dojenitori sau prea academic, ci mai degrabă ca niște povestitori care vorbesc despre un conflict interior colectiv, despre încercarea de a construi un nou soi de identitate. E ca și cum ai sta la o masă și ai auzi povești despre poeții din acea vreme, despre cum încercau să-și găsească glasul în mijlocul haosului din jur. Într-un fel, toți acești poeți devin niște martori și totodată niște vindecători ai rănilor unei societăți în tranziție.

Îmi place cum Tupa deconstruiește ideea că poezia trebuie neapărat să fie un act solitar sau dificil. În schimb, ea devine o formă de legătură între oameni, un mod de a regăsi niște rădăcini comune, chiar dacă geografia e schimbată și lumea pare mai complicată ca niciodată. Cartea vorbește despre recuperarea unor legături profunde, despre cum poezia a fost, în anumite momente, singura punte între sine și lumea exterioară, dar și între generații. În plus, aceasta nu e doar despre poezie, ci despre faptul că, în haosul acelor ani, exista o nevoie de a găsi momente de autenticitate și conexiune umană, iar poezia le-a oferit pe amândouă.

Per ansamblu, „Acum suntem noi anticii” nu e doar o simplă antologie, ci o frescă vie a unei perioade, spusă cu nerv și sinceritate. La final, nu poți să nu te gândești că orice generație trece prin momente de criză, dar chiar și în timpul celor mai întunecate, poezia poate fi lumina care ne arată calea. Și, în cazul acestei cărți, poezia devine o poveste despre răbdare, despre găsirea de rădăcini după război și despre speranța că, mereu, după noapte vine zorii.