Al cui sunt?

E deja o cale buna, marcata de cateva volume, de cand Marko Bela decanteaza simplitatea ca pe un rafinament final al poeziei, dezicandu-se de toate ispitele de protagonism expresiv ori atitudinal si asumandu-si concretetea cea mai imediata si cea mai umila. Nimic din partiturile de emfaza ale poeziei, fie ele procedurale, imaginative sau reflexive, nu mai umbreste transparenta deplina a unei poezii a concretului palpabil si cotidian.
Desi sigura pe ea, poezia nu mai profeseaza nicio aroganta, traind din seninatatea melancolica si nostalgica a unui intelept care vede viata estompandu-se si absenta ocupand toate locurile. Cu toate ca „absenta sunt eu”, Bela scrie o poezie a prezentei, desfasurata intr-un colocviu cu sine in care poetul discerne, cu migala chiar, „cate semnificatii poate avea o intamplare”.
Si toate intamplarile devin parabole, evidentiind un fond simbolic al realului si o portanta morala fara moralism.Nici cu iluzii, nici fara iluzii, poezia lui Marko e acum una „realista”, a unui intelept trecut prin toate care contempla senin spectacolul evanescentei, in imnuri ale bucuriilor marunte, dar eficiente. – Al.
Cistelecan Traducere din limba maghiara de Kocsis Francisko.