Avram Iancu. Drama 1934

Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea mea fericita! – Avram Iancu Cateodata ma uit de sus de tot peste maguri si visez cu ochii deschisi.
Mai ales in dimineti de toamna. Se vad atunci muntii de la miazanoapte cu poienile fara prihana, in vale Muresul si Tarnavele, iar in fata Negoiul, cu intaia zapada.
Vorbesc muntii si vorbesc apele. Isi trimit povesti si viseaza marire.
Toti mocanii si toti rumanii sunt patrunsi de-un singur duh! Rasfirati cum sunt, i-as vrea stransi intr-o singura tara, cu chingile tari, in slujba luminei si spre slava imparatiei!
Mume puternice sa nasca viitorul! – Lucian Blaga Piesa lui Blaga a fost socotita un eveniment de maxima importanta in dramaturgia noastra.
Alegandu-l drept personaj pe cel mai iubit si mai venerat erou al poporului roman din Transilvania, Blaga a reusit sa surprinda sensul istoric al luptei pentru libertate si neatarnare, facand din citadela Muntilor Apuseni un adevarat stat romanesc, condus de un lider providential care intruchipa asteptarea de secole a poporului impilat. Tocmai de aceea i s-a acordat si sensul mitologic al trimisului de dincolo de timp.
Acest rol justitiar eroul nostru l-a inteles mai bine ca altii, intuind sosirea sorocului mult asteptat. Luand in propriile maini destinul istoric al neamului sau, Avram Iancu a facut istorie si a inscris momentul acesta in rabojul eternitatii.
In vecia Muntilor Apuseni, numele sau a ramas scrijelit cu litere majuscule. – Mircea Popa Avram Iancu nu este o drama „istorica” in sensul obisnuit al acestui cuvant.
„Istoric” e oarecum numai cadrul acestei drame. Evenimentele din care se tese drama se petrec in anul de rascruce 1848, dar si mai tarziu.
In drama mea am incercat, pe cat cu putinta, sa ridic subiectul dincolo de contingentele istorice si sa adancesc perspectivele, pentru ca sa dau, intr-un cadru aproape de legenda sau de mit, tragedia umana a unui conducator si, daca nu se pare prea pretentios, a unui neam. Drama mea e deci istorie inaltata la potenta mitica, realitate crescuta dincolo de sine insasi.
– Lucian Blaga