Barbatul cu vocea frumoasa

Barbatul cu vocea frumoasa. Si alte povestiri din cabinetul de psihoterapie Esenta terapiei consta, pentru autoare, in relatie, nu in insightul sau in vorbele intelepte pe care un terapeut le impartaseste cu pacientul sau, si nici in explorarea inconstientului.
In cele sase cazuri prezentate in volumul de fata relatia stabilita intre terapeut si pacient este cea care face terapia sa functioneze. Important devine ceea ce se intampla intre cei doi oameni din cabinet, doi oameni cu trairile si gandurile lor, si modul in care terapeutul este capabil sa inteleaga nu doar conflictele interne ale pacientului, ci si conflictele sale proprii, modul in care sunt gestionate trairile generate de transfer si contratransfer, inerente oricarei relatii.
Insotind-o in cabinet, cititorii vor putea descoperi psihoterapia ca impletire de stiinta si arta. Lillian B.
Rubin a fost psihoterapeut si sociolog, profesor de sociologie la Queens College, C.U.N.Y. si cercetator la Institutul pentru Schimbare Sociala din cadrul Universitatii din California.
A scris numeroase lucrari despre relatiile din cuplu si familie. Cred ca ti-ai petrecut toata viata fugind cat de repede ai putut ca sa te feresti de depresie.
Trebuie sa fie de-a dreptul epuizant. Daca mi-ar fi spus cineva inainte ca eram deprimata, as fi crezut ca nu e in toate mintile si i-as fi demonstrat ce viata productiva aveam pe plan profesional si personal.
Dragoste si munca – cele doua sfere principale ale vietii care au nevoie de implinire, potrivit lui Freud. Iar eu ma descurcam bine in ambele.
Dar in acel moment de uluitoare claritate, am stiut ca terapeuta mea avea dreptate. Mintea mi s-a oprit in loc in timp ce eu incercam sa inteleg ce-mi spusese, simtind un val de usurare in intreg corpul.
Cuiva i-a pasat suficient incat sa vada si sa numeasca acest lucru care imi dirijase intreaga viata. M-am prabusit in hohote de plans care veneau dintr-un loc din sufletul meu despre care nici nu stiam ca exista.
– Lillian B. Rubin Pe masura ce ne apropiam de finalul intalnirii, incepuse sa se intoarca la starea de copil imbufnat, vrand sa stie daca „va trebui sa plece in curand”.
Am zis ca da, dar ca ne putem intalni din nou saptamana viitoare. In acel moment incepu sa se agite in scaun si striga pe o voce de copil: – Dar am crezut ca vom fi prietene!
Inauntrul meu o voce imi spunea: „Ooo, la ce te inhami tu aici? Chiar vrei sa preiei cazul asta?” Dar era ceva foarte convigator in pledoaria ei pentru a fi prietene, poate pentru ca imi aminteam atat de bine de propria mea copilarie si adolescenta cand nici eu „nu ma pricepeam la relatii de prietenie”.
– Lillian B. Rubin