Binecuvantari absurde. Partea 1

Binecuvântări absurde. Partea întâi n n Aducem în fața cititorilor cartea doamnei Ioana Ichim – Binecuvântări absurde, un titlu și o carte deopotrivă provocatoare.
n n Să începem cu titlul. În limbajul bisericesc cuvântul „binecuvântare” are un sens spiritual profund pozitiv.
Dacă din punct de vedere lumesc sensul ar fi acela de acord, confirmare a unei cereri, binecuvântarea este mai mult decât atât. Ea implică harul divin, în sensul că cel ce o acordă o face în numele lui Dumnezeu.
Face aceasta cu un anumit sens spiritual. Îndeplinirea ascultării este practic îndeplinirea voii dumnezeiești, intrarea în rânduiala divină.
Cel care cere binecuvântarea declară că nu este capabilsă înțeleagă cu claritate voia divină, de aceea cere ajutorul îndrumătorului duhovnicesc. Acesta o acordă în numele lui Dumnezeu, ca o confirmare a îndeplinirii planului divin.
În acest sens cel de-al doilea cuvânt al titlului este o provocare. Pot fi binecuvântările absurde?
Din punct de vedere teologic, bisericesc, cei doi termeni nu sunt compatibili, sunt aproape opuși.