Brancusi, o biografie legendara

Calendarul – obiectiv – arata ca de la aparitia celei dintai editii a acestei carti au trecut, nici mai mult, nici mai putin, decat doisprezece ani! (Cand, oare, vor fi trecut!
si unde am fost eu in tot acest timp?!). Desi, de atunci, au fost mai multe interventii sa retiparesc lucrarea, am declinat aceste invitatii, pline de bunavointa de altfel.
Mai mult: imi aduc aminte reticenta cu care am dat la tipar cartea atunci. Desi lucrasem la ea mai bine de cinci ani (fara nici un fel de pauze), imi parea ca, totusi, nu era „gata”.
Desi dezgropasem sute de surse – literalmente -, care nu mai fusesera niciodata valorificate in legatura cu Brancusi (la New York frecventasem timp de cinci ani NY Public Library cu o indarjire de care n-as mai fi capabil in prezent), eram constient ca anume documente nu fusesera inca facute publice, nefiind puse, deci, la dispozitia cercetatorilor. In alt sens insa cartea era – atunci chiar – terminata.
In timpul lucrului mai ales o idee m-a urmarit mereu. Confruntat cu marele, foarte marele numar de memorii pe care le-am dezgropat din atatea si atatea surse, s-a pus problema lasarii afara a multora din ele.
Si atunci m-am intrebat daca, pastrandu-se structura de baza a cartii – cronologia, dar mai ales acele mari categorii conceptuale – „razboiul”, „americani la Paris”, „dinner la Brancusi”, „atelierul”, „din nou razboiul” etc. – menite sa fixeze in concepte culturale o existenta, altminteri haotica precum viata insasi – nu s-ar putea scrie aceeasi biografie folosindu-se alte intrari bibliografice decat cele dintr-o prima versiune.
Evident, ar fi fost o incercare interesanta. Insa ar fi necesitat si ea vreun an sau doi de munca, iar interesul ar fi stat mai mult in elucidarea multor probleme legate de arta biografica.
Ideea insa m-a ajutat sa-mi clarific o alta indoiala. Aceea a gradului de importanta al unor elemente primordiale biografiei.
Anume corespondenta primita si cea trimisa. Oricat as fi evitat sa folosesc memoriile unora sau altora dintre martorii oculari, impartindu-le intre cele doua variante, n-as fi putut evita reproducerea catorva corpusuri epistolare fara de care viata lui Brancusi ar fi devenit neinteligibila – ori aceste corpusuri sunt unice!
De pilda, scrisorile lui John Quinn („patronul” sau) catre Brancusi si raspunsurile acestuia din urma, la care s-ar putea adauga cele ale altor colectionari si, mai ales, ale celor care i-au organizat expozitiile personale (toate in America!): Edward Steichen, Walter Pach, Marcel Duchamp, Marius de Zayas, Agnes Meyer sau Joseph Brummer (unice si ele, evident). Am inteles atunci ca singurele lucruri care ramasesera afara (din arhivele ce nu fusesera facute publice), erau marginale si adaugarea lor nu mai putea, eventual, decat sa aduca cate o precizeze in detalii.
Totusi, anumite corpuri de corespondenta, neutilizate, lasau doar schitate unele dintre relatiile sentimentale ale lui Brancusi. Nu este greu de vazut ca bibliografia cartii este in proportie de mai bine de 90%, de provenienta americana si in prefata editiei intai am aratat de ce.
Acolo nu mai era, deci, aproape nimic de adaugat. Chestiunea nu statea la fel in privinta arhivelor franceze.
De atunci insa, cercetatori de la Muzeul de Arta Moderna din Paris au implinit aceasta lacuna cu cateva publicatii pe care le-am putut folosi, spre castigul cititorilor. Astfel pot asigura pe cei care vor fi interesati de aceasta carte ca, de asta data, nimic cu adevarat important nu a mai fost trecut cu vederea sau, cum spun americanii, ca nici o piatra nu a ramas neintoarsa.
Cred ca acum, cand inchei aceasta a doua editie a unei carti pe care am gandit-o si scris-o intr-un interval de saptesprezece ani, ii pot spune adio omului genial in atelierul caruia am trait o mare parte din viata mea, nu numai alaturi de el, dar si de cohorte de vizitatori care mi-au impus, vrand nevrand, sa-i cunosc (si chiar bine!). Bucuresti, mai 2019 Alexandru Buican