Bucuria de-a ma strecura in existenta ta

Am citit poeziile Monicai Stan și, de fiecare dată, parcă mă simt din nou atinsă de ceva profund și sincer. Cartea „Bucuria de-a ma strecura în existența ta” nu e doar o colecție de versuri; e o invitație să ne aventurăm într-un univers intim, unde cuvântul devine o punte între ceea ce simțim și ceea ce nu reușim mereu să exprimăm. Poetesa ne arată că poezia are puterea de a spăla murdăria din jurul nostru, de a limpezi apa tulbure a vieții și de a alina câteva dintre cele mai adânci dureri.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte e modul în care Monica Stan construiește un spațiu special pentru cititor. Poeziile ei par să fie totodată o cale de a face față golurilor și absentelor din viața noastră și o formă de a crea o realitate nouă, mai palpabilă, cu ajutorul cuvintelor. Se simte o nevoie sinceră de a da formă unor emoții greu de exprimat în cuvinte obișnuite — durere, dor, speranță — și de a le așeza frumos în versuri.

Am avut impresia că poeta se află într-o relație tensionată cu fericirea. Ea vorbește despre cât de frumos e să fii „prea fericit ca să scrii despre noi”, sugerând că lumina și bucuria excesivă nu trebuie explicate sau duse în poezie, fiind deja insuflate în suflet. În schimb, durerea, vulnerabilitatea sau lacrimile devin un soi de refugiu, un loc unde poți găsi cuvintele și, implicit, o parte din tine. Poemele Monicai parcă devin o conversație cu propria vulnerabilitate, un mod de a o face mai ușor de dus mai departe.

Mi-a plăcut extrem de mult cum autoarea pare să își recâștige locul în lume prin poezie, găsind în vers o metodă temporară de a crea claritate și de a-și spune gândurile. Și, totodată, cred că asta-i și frumusețea poeziei: nu promite să ne pună complet pe picioare, dar ne oferă câteva minute de respiro, o pauză de la neliniște. Pentru cei care caută o voce sinceră și plină de sensibilitate, această carte e o invitație la reflecție, o experiență care rămâne în suflet mult timp după ce ai închis-o.