Poezia lui A. E.
Baconsky inregistreaza odata cu acest volum o violenta si destul de nesteptata schimbare la fata. Doar paginile de proza publicate in urma cu cativa ani o anticipau, numai in oarecare masura de altfel, prin aparitia unui sentiment nou, a unei enigmatice senzatii de gol si dezagregare.
De asta data insa nu vom mai gasi aproape nici urma din vechea multumire, din reveria desigur umbrita de melancolie in fata existentei plenar resimtite cu un fel de egalitate armonioasa, voluptuoasa, a tuturor simturilor. Tristetea era ea insasi un mod al acceptarii, o forma nuantata a euforiei de a exista.
Tensiunea scade acum vertiginos aproape de gradul zero, descoperind o stare de criza, netensionata, fara culoare afectiva, o negare de sine favorabila perceptiei albe a vidului. Intrucat negarea de sine nu poate fi totusi totala, ceea ce se pastreaza din vechiul mod al lirei e o anume teatralitate, o pornire declamatorie, o masca baconskiana de tipic efect, de sinceritate usor jucata, nu pentru a ascunde, ci pentru a revela, a sublinia natura autentica a „rupturii” inevitabile: Tanarul melancolic a fost sugrumat intr-o noapte/ si i s-a substituit un individ ridat si carunt -/ cei care-i tin companie sunt cainii/ si cavalerii absurdului.// Ar fi putut ramanea inocent/ sau n-ar fi putut – astazi nu se mai stie/ profesorii de muzica nu mai pot sa-l invete/ decat urletul si tacerea de lut („Tanarul melancolic”).
– Lucian Raicu
