Cu noua sa religiozitate, nu una dobandita pe cale livresca, dar intretinuta, filtrata si adancita prin meditatie si prin lecturile sale din autori mai vechi sau mai noi (Jakob Böhme, Zinzendorf, Friedrich Schlegel, Tieck sau Schleiermacher), Novalis nu era un „pieton al aerului”, un anacronic intr-o epoca orbita de stralucirile doar partial benefice ale Iluminismului, un om „din alte vremi”, dimpotriva: el anunta de departe – faptul acesta ne apare noua astazi mult mai limpede – un timp al renasterii religiei ca factor formativ, pacificator, aducator de perspective luminoase, timp pe care sfarsitul acestui mileniu pare ca incepe sa-l traiasca. – Ioan Constantinescu
