Strabatute de o viziune dureroasa, tragica asupra existentei, versurile lui Felix Rian Constantinescu par scrise la lumina intunericului, cum insusi se exprima. Poetul resimte acut teroarea pura a spatiului inchis si rezoneaza intens, patetic la semnele suferintei si durerii care marcheaza atat de profund viata lumii.
Pornirile sale de o mare tandrete inspre cele naturale pe care ar vrea sa sa le imbratiseze intr-un elan de o efuziune romantica neasteptat de puternica se traduc in delicate tertine, care amintesc de tehnica haiku-lui. O poetica a contrastelor, asadar, caci disperarea, iluminarea, delirul, adeseori turnate in tulburatoare vartejuri de imagini, sunt atenuate de nostalgia apolinicului.
– Mircea Petean