Cartea apocrifelor

„Cartea apocrifelor” a lui Karel Čapek e o carte care ți se agață de suflet într-un fel neașteptat. La prima vedere, pare să fie o colecție de povestiri filosofice, dar când te apuci să o citești, realizezi că e mult mai mult decât atât. E ca o reinterpretare modernă și sinceră a unor povești biblice, clasice, sau istorice, pe care autorul le transformă în niște mici lecții de viață, pline de umanitate. Čapek nu doar le face mici schimbări, ci le „umanizează”, aducând la viață niște eroi care altfel ar fi fost doar niște figurine din istorie sau religie, și le dă glas unor principii morale, așa cum le simte el, din perspectiva omului de secol XX. Ce mi-a plăcut enorm la această carte e modul în care autorul reușește să păstreze un echilibru între sfânt și uman. De exemplu, poveștile despre Moartea lui Arhimede sau despre Alexandru cel Mare nu sunt doar niște povestiri triste sau rânduite în manuale, ci niște experiențe care vorbește despre curaj, despre fragilitatea umană și despre ideile noastre despre superioritate și destin. În plus, alesele povestiri precum Romeo și Julieta sau Hamlet sunt redate dintr-un unghi diferit, mai uman, mai apropiat de cititor, cu mici detalii și reflecții care ne fac să ne întrebăm despre noi înșine și despre ce înseamnă să fii om. Cartea e plină de teme largi, de la iubire, la dreptate și până la fatalitate, și toate acestea sunt prezentate într-un mod sincer și accesibil. Čapek nu face comentarii academice sau complexe, ci vorbește cu sufletul, cu ființa ta. În felul acesta, poveștile devin nu doar povești vechi, ci experiențe moderne, universale, care îți dau de gândit și după ce închizi cartea. O recomand cu drag celor care vor să vadă lumea și istoria printr-o lentilă umanizată, cu inima deschisă, și să descopere acea magie a unor povești vechi reîmprospătate cu un suflet nou.