Casa si toate amintirile

In fiecare articulatie a Casei si toate amintirile sale razbate pecetea evocatoare a amintirilor senzoriale, asa cum se repercuteaza ele in memoria afectiva. Copilaria lui Irene Postolache este pregnant vizuala, avand chipul luminos al mamei, al florilor de gradina, al „ciresului, prieten vechi”, al noptilor senine de vara, al cerului instelat, dar este si profund olfactiv-gustativa pentru ca miroase a covrigi calzi, a gogosi pufoase, pudrate cu zahar, a mere alin-tate cu scortisoara, a felii aromate de gutuie, a cozonac cald, a sirop dens, dulce ca mierea, a turture zemos, a figurine dulci de zahar colorat, a fan uscat si a padure uda in vara.
Este chiar mirosul copilariei lui Irene Postolache care reface, prin aceste efuziuni senzoriale, universul marunt al copilariei, al candorii, puritatii si nevi-novatiei, cuprins intr-o cosmogonie desenata de la orizontul cosmic, catre universul albastru al Comanestiului. – Diana Vrabie Am vorbit de la opt luni.
Tare s-au bucurat ai mei, nestiind ce urmeaza, pentru ca de atunci nu mi-a mai tacut gura. Exasperata, mama isi astupa urechile si ma ruga frumos sa tac.
Sigur ca da! Cantand, ma invarteam periculos prin casa, adunand covoarele: – Tac!
Taaac, tac, tac, tac! Taaac…
continuam la nesfarsit. Asa o bucurie si o pofta de viata aveam!
Ma straduiam sa fiu umbra mamei, cu ochii in ochii ei si mana pe mana ei, s-o vad, sa o simt, sa o miros. Alergam pana la epuizare prin curtea goala.
Saream cu incantare in baltile intunecate, stropindu-ma cu noroi pana in albul ochilor. Nici acum nu mi-a trecut acest obicei, gasesc baltile irezistibile si le incerc cu varful panto-fului cand nu ma vede nimeni.
Chinuiam florile, pana cand ma intepau bietele viespi tinute captive printre petalele fine. Jumuleam pisoii, ma fascinau, ii mangaiam pana-i ameteam.
Nicio vietate nu scapa cercetarilor mele. Cerul, stelele, vantul, ploaia erau prilej de atenta observare, impreuna cu pasari de tot soiul, insecte, tot ce misca si se tara.
Plina de bune intentii, spalam pui puricosi de mata in ligheanul cu rufe al mamei, vara, afara in curte, cand soarele radea in fiecare bula fragila de clabuc. Aiurita de-a binelea de soare, de mirosuri, de viata, uitam de mine, ma pierdeam pe strada noastra, visam cu ochii deschisi.
– Irene Postolache