Daca nu ar parea tocit de atata folosire, as fi ales drept motto al romanului meu acest adagiu al lui Dostoievski: «Frumusetea va salva lumea» , marturisea David Foenkinos intr-un interviu. Dar nu banalizarea este adevaratul motiv, intuieste cititorul, ci predilectia autorului pentru nuanta si sugestie, pentru o scriitura delicata si subtila, care tatoneaza continuu misterul, ocolind explicitul, o „culoare a cuvintelor“ ferma, un contur al personajelor si faptelor lipsit de sfumato.
Antoine, respectat profesor de istoria artei care renunta aparent inexplicabil la tot, Camille, tanara pictorita a carei vulnerabilitate se ascunde in liniile bruste si culorile tari aruncate pe panza, Mathilde, mama singura care nu mai spera sa iasa din rutina cotidiana, se dezvaluie treptat, gravitand mereu in jurul frumusetii perene a artei. Poate insa aceasta sa rascumpere raul?
Sa absolve de orice vina? Sa compenseze pierderea?
Sa reaprinda iubirea? Traducere si note de Daniel Nicolescu
