Pana si cei ce se insala sunt, intr-o anumita masura, martori ai absolutului, pana si ateii nu cred in Dumnezeu tot in numele vreunui neconditionat cu fizionomie rasturnata. Ne lipseste masura, limpezimea vederii, calma randuire a lucrurilor.
Cat despre absolut, de el nu am dus si nu vom duce lipsa niciodata: in pofida luciditatii noastre firave, dezlantuirile ne sunt temeiuri, binefaceri, zei. Ne ferim de ispitele falsei perfectiuni ori de cate ori, ascultand de chemarea moderatiei, intelegem, fie si in parte, ca definitivul nostru isi gaseste sensul in virtute.
Ce alta sansa am mai avea pentru a ne transfigura excesele, adica tocmai ce e mai adanc din nimicnicia noastra?
