Ce dulci sunt fructele amare Vol.1

Cartea „Ce dulci sunt fructele amare” de Luminita Aldea m-a prins de prima pagină, poate pentru că vocea ei se simte atât de sinceră, ca și cum aș asculta pe cineva povestindu-mi despre propriile experiențe sau trăiri. Stilul ei de a scrie e cald, prietenos, chestia aia care te face să te simți că ești acolo, în fața ei, împărtășind o clipă din viața ta. E ca o conversație lungă, fără griji, despre ce înseamnă să fii uman, să iubești, să pierzi și să găsești din nou acea lumină interior.

Deci, cartea pictează o imagine de toamnă ca o poveste pasională, plină de culoare și melancolie, ca și cum natura însăși și-ar fi pus amprenta în fiecare colț al paginilor. Descrierile copacilor, a frunzelor căzute, ale cerului roșu la apus, nu doar că te fac să vezi totul cu ochii minții, dar și să simți fiecare emoție – de la dor, la sfârșit, chiar și la o anumită acceptare, ca și cum toată viața urmează un ciclu etern.

Însă, tot timpul, în adâncul acestei povești, se simte acel aer de amărăciune, de maturizare, de acceptare a faptului că frumusețea se amestecă cu durerea. În viețile personajelor, dar și în propria noastră experiență, găsim sens în lucrurile simple și în momentele delicate. Cartea devine astfel o reflecție despre cum învățăm să cântărim, să valorificăm și să apreciem și fructele amare ale vieții, nu doar pe cele dulci, pentru că, până la urmă, toate sunt parte din drum și din învățare.

Ce mi-a plăcut cel mai mult e modul în care Luminita Aldea îmbină poezie cu proză, învăluind cititorul într-o atmosferă meditativă, aproape magică. La fiecare pagină simți că te paraslți în lumea ei, în lumea acelei toamne pline de semnificații, unde fiecare frunză căzută pare să spună o poveste, o amintire, o dorință. E o carte care te face să te gândești la toate acele momente în care am trecut pe lângă frumusețea naturală fără să o vedem, fără să ne oprim o clipă să o apreciem.

Și, pe final, rămâi cu o senzație de liniște, dar și de mulțumire, ca și cum ai fi primit un cadou neprețuit: o lecție despre fragilitatea și frumusețea vieții, despre cum uneori trebuie să iubim frunzele amare, ca să putem savura pe deplin dulceața momentelor pline de lumină. E o carte ce-ți intră în suflet și te face să te gândești de două ori la felul în care percepi lumea din jurul tău, mai ales în acele perioade în care totul pare să se topească în culori de toamnă și în amintiri ce nu vor să piară vreodată.