Ce mai ramane din cultura franceza? Preocuparea pentru grandoare

•Ce mai ramane din cultura franceza? -Donald Morrison •Preocuparea pentru grandoare – Antoine Compagnon Postfata de Horia-Roman Patapievici In anul 2007, un articol exploziv publicat in editia europeana a revistei Time scandaliza scena culturala franceza, proclamand sententios „moartea culturii franceze”.
Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit in Franta, a fost repede pus la zid de catre oamenii de litere, scriitorii, profesorii si intelectualii francezi, incepand cu Maurice Druon si Bernard-Henri Levy, pana la Olivier Poivre d’Arvor. Numeroase ziare si reviste (Liberation, Le Monde, Le Figaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri de discutii, bloguri si emisiuni au reluat aceasta disputa si au facut din articolul publicat in Time unul dintre cele mai controversate din perioada respectiva.
Ulterior, Doland Morrison are sansa de a-si relua articolul publicat in Time si de a-l nuanta si extinde in cadrul unui volum, alaturi de replica lui Antoine Compagnon, eminent profesor la College de France si teoretician stralucit. Pentru o lunga perioada de timp, Franta si cultura franceza au facut „legea” pe scena internationala.
Aflati permanent in centrul atentiei, artistii francezi se bucurau de un prestigiu fara egal. Din gloria de odinioara nu a mai ramas astazi decat nostalgie si frustrare.
Influenta culturii franceze este acum spectrala, puterea sa, derizorie. Cultura franceza nu mai vorbeste lumii.
O infrangere care, pana la urma, convine mentalitatii franceze inclinate spre autocompatimire si victimizare. E simptomatica seductia exercitata de Franta pentru americani – ca un loc al rafinamentului si al unor vechi traditii -, la fel de simptomatica precum clasica lor aversiune pentru aceeasi tara: un joc de atractie-respingere care, in cazul lui Morrison, nuanteaza cumva (pentru a indulci hapul?) pozitia de pe care jurnalistul isi scrie rechizitoriul.
Reprosurile sint punctuale, precise, desi ilustrarea de caz e mult mai abundenta. Compagnon se intreaba daca, in era globalizarii, mai poate fi vorba de culturi nationale.
-Adina Dinitoiu, Observator cultural , noiembrie 200 Dincolo de schimbul de idei este interesant mai ales modul in care cei doi isi prezinta legitimitatea. Inca o data vedem ca parerile, opiniile, ideile nu sint importante in sine, ci dobindesc o greutate variabila in functie de profilul, situarea si importanta celui care le rosteste.
Astfel, autorii ne furnizeaza cite o harta biografica, investita cu misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se revendica fiecare, astfel incit cititorul sa inteleaga relieful spiritual si sa aprecieze cum se cuvine inaltimea de la care se rostogolesc cuvintele. – Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche , februarie 2009 Acest stil cultural reprezinta, de fapt, victoria relativismului moral care, in Mai 1968, a dus Franta pe prima pagina a ziarelor din intreaga lume, dar care a insemnat si minutul zero al decaderii iremediabile a unei culturi multiseculare.
Triumful cinismului in societate si in politica echivaleaza cu semnarea unui certificat de deces pe care multi francezi l-au acceptat cu o nedisimulata bucurie si cu un spirit provocator care nu mai provoaca, la randu-i, decat nedumerite, indiferente ridicari din umeri. – Mircea Mihaies, Romania literara