Ceasornicarul

O surpriza, trebuie sa recunosc, inspirationala sa-l intalnesc pe finul analist si pasionatul ingrijitor al operei istratiene aici, in intimitatea prozei scurte! Zamfir Balan, asemenea unui ceasornicar de cursa lunga, intoarce iscusit, cu dibacia unui imaginar poetic si terapeutic, rotitele timpului, arcuit in bolte interioare, si le reda cititorilor masura acelor adevaruri dureroase spre care te poarta doar intelepciunea, trecerea prin ani si prin literatura!
Pasind pe proustiana cale a memoriei, de data aceasta livresti, si avand incrustate in suflet marturisiri precum cele apartinand alter ego-ului care deschide si, simbolic, inchide volumul de fata, in fond un artist oglindind in si prin sine nu frumosul speculativ, ci triada platoniciana intemeietoare, prozatorul ne invita acum sa-i fim partasi la un pact de devotiune si credinta: Buchea cartii, buchea vietii, tot aia e . Cautand refugiu in bratele unei „realitati” in care fictiunea te poate salva de tine insuti, cum atat de adanc se pronunta, „povestasul”, cu nuante adeseori amprentate de realism magic, construieste, pe scheletul fantoselor ideatice – asemenea modelului sau care, despartindu-se de conditia de apatrid, a devenit un cetatean al lumii – imaginea unei cetati atemporale si chiar nedefinite spatial, un topos unic, un soi de Fata Morgana care uimeste prin imagini picto-poetice precum aceea a corabiilor ce pun stapanire pe strazile orasului de la gurile Dunarii sau a celei mai luminoase stele pe care indragostitul o coboara de pe cer pentru a o aseza la gatul interzisei iubite…
Si, acolo unde umanul, supus agresiunii istoriei recente reinterpretate in proze precum Podul , isi cere dreptul la viata fictionala, autorul i-l acorda, cu un suras amarui pe chip, mimand frastic lentoarea vietii in lumea Sudului, acolo unde totul se dilata si se recompune armonic, dupa logica substitutiei reciproce si discontinui intre real si fantastic. Am citit acest cronotop fluid al lui Zamfir Balan cu incantarea cu care descopeream, in anii studentiei, prozele lui Stefan Banulescu, la paritate cu cele semnate de Mario Vargas Llosa ori Gabriel Garcia Marquez .
E o carte de pus acolo, in biblioteca cresterii si a descresterii noastre! – Livia Iacob