Cei frumosi si cei buni

Volumul lui Cristian Fulas este unitar in diversitate: tema este aceeasi, a alienarii contemporane. Autorul nu comite insa texte teziste; el are o mare imaginatie epica, stie sa imprime prozelor efectul de verosimilitate: personajele sint vii, crizele lor te izbesc si se retin.
Cei frumosi si cei buni este intervalul experimental al unui foarte bun prozator, de la care, sint absolut convins, vom avea parte de multe surprize cit se poate de placute. Cristian Fulas este unul dintre prozatorii noului val, care nu numai ca isi ia vocatia in serios, dar are si posibilitati extrem de diverse si de rafinate.
– Bogdan Cretu Proza lui Cristian Fulas (mai corect ar fi sa spun „scrisul”, pentru ca sintem, in cazul sau, la limita fixarii in gen) este o intilnire neasteptata a unei acuitati teoretice „bolnavicioase”, de scoala post-structuralista (cu Derrida pe drapel), asadar traind din obsesia nu a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienta de viata la fel de „bolnavicioasa”, ce insumeaza trauma existentiala, adictia, recuperarea antieroica, dar nu mai putin miraculoasa, alienarea, acedia, nihilismul subminat de autoderiziune – pina spre zonele cele mai ascunse ale umanului. A se (re)vedea neaparat si Fisii de rusine si Dupa plins, romanele ce preceda volumul de fata.
Daca ar fi doar derridian, scriitorul s-ar izola probabil intr-o meticulozitate maniacala, care si-ar pierde obiectul. Daca ar miza numai pe „autenticitate”, ar intra in zona mizerabilismului, printre caizii ei obositi.
La Fulas conjunctia extremelor potenteaza ambele ipostaze, textul si viata devenind consubstantiale in continuum-ul a ceea ce prozatorul numea undeva „mai-mult-ca-prezentul”. Si care e, de altfel, marca sa distinctiva, ce-i fixeaza conturul de autor chiar cind isi da, ca in volumul de fata (unde gasim cel putin un text exceptional, „Linistea”, printre altele bune si foarte bune), si teme heterodiegetice.
– O. Nimigean