Chipurile omului

Marius Marian a trecut printr-o criza a interioritatii, marcata de un soi de patos sarcastic si ironic. A suportat cu un stoicism „sincretic” textualismul, mitologia derizoriului, a epurat fantezismul, alegoric si livresc, de orice anecdota filosofica, de orice sobrietate erudita, de orice seductie a himerelor.
Dimpotriva, harul poetic si-a continuat „aventura existentiala intr-un ritm aproape trepidant”, „tradus” intr-un discurs continuu, doar aparent uniform, caci demersul a deliberat (auto)ironic, inca inradacinat in poetizarea lumii ca o totalitate ce-si asteapta renasterea etica, estetica, politica, sociala, economica, filosofica, inclusiv scripturala si centrata – ca la A.E. Baconsky – pe meditatia asupra principiului unificator al existentei care ramane, in orice epoca, dragostea: „Intre inceput si sfarsit, s-ar putea ca numai dragostea sa insemne ceva” („Arcuirea luminii peste vaz”): Acesta insa isi vede periclitata perenitatea, cand componenta negativa, propensiunea spre negativism, ii devoaleaza poetului partea hada a realitatii.
– Ion Popescu-Bradiceni