Cioran si psihoterapia

O buna parte a psihologiei ramane straina unei forme de sensibilitate careia abia discursul filosofic reuseste sa i se adreseze. Este vorba despre o asa numita „sensibilitate metafizica”, cu emotii si sentimente specifice ce adeseori poarta acelasi nume cu cele abordate de psihologi: iubirea, plictiseala, anxietatea, fericirea, nostalgia s.a.m.d.
Un psiholog care citeste un text filosofic despre una dintre aceste „emotii” – sau despre o alta, poate nici macar inclusa in dictionarele de psihologie – isi da seama pe loc ca are de a face cu termeni diferiti, ce au un continut aparte si trimit la o realitate de o alta natura. Exista totusi o ramura a psihologiei care face o exceptie notabila de la aceasta regula.
E vorba de psihologia umanista sau existentiala, pe scurt de psihoterapie – cu variatiile ei ce pot parea uneori nesfarsite dar care, coborand spre origini, se impletesc si se unesc in personalitatea lui Freud, un adevarat geniu bivalent, deopotriva psiholog si filosof. Nu intamplator Freud a fost alaturat figurii intemeietorului de religie: el reuseste, sub semnul unei chemari salvatoare, sa adune si sa impace doua naturi contradictorii.
Cartea de fata s-a constituit ca urmare a unui eveniment unic la nivel mondial: o conferinta pentru psihoterapeuti (in cazul de fata, de factura rogersiana, directie fondata de Carl Rogers) dedicata operei lui Emil Cioran, un filosof care dedica sute de pagini analizei profunde a acelor afecte metafizice – indeobste ignorate de psihologie. In ultima vreme, psihoterapia si-a deschis suficient de mult perspectivele astfel incat sa iasa din teritoriul sexualitatii si al traumatologiei spre un gen de trairi cu totul aparte precum „neajunsul de a te fi nascut” sau „ispita de a exista”!