Colt Alb

„Colt Alb o urma si se aseza langa ea. Limba de Somon il prinse si il rasturna pe spate.
Kiche privea ingrijorata. Colt Alb se simti din nou cuprins de teama.
Nu se putu abtine sa nu maraie, insa nu incerca sa muste. Mana cu degetele indoite si desfacute il freca pe burta, jucausa, si il legana dintr-o parte in alta.
Era o pozitie caraghioasa, si nedemna, asa, pe spate, cu picioarele in sus. In plus, intreaga natura a lui Colt Alb se impotrivea acestei posturi neajutorate.
Nu putea face nimic ca sa se apere. Daca acest animal-om incerca sa-l raneasca, stia ca nu-i poate scapa.
Cum ar fi putut sari din gheare lui cu picioarele in sus ? Totusi supunerea il facu sa-si stapaneasca frica, si nu scoase altceva decat un marait infundat.
Pe acesta nu si-l putu stapani; dar nici omul nu se supara, si nu-l palmui peste bot. Iar senzatia pe care colt Alb o simtea cand mana omului il freca pe spate era ciudat de placuta.
Cand fu intors pe o parte inceta sa mai maraie, iar cand degetele ii masara zona din jurul urechilor, senzatia de placere se inteti; iar cand omul, frecandu-l si scarpinandu-l inca o data, il lasa si se indeparta, din Colt Alb dispruse orice urma de frica. Avea sa simta frica de multe ori in compania oamenilor; insa, pana la urma, tovarasia cu omul avea sa fie una in care frica nu juca vreun rol.”