Conacul cu ochiul oval

Cartea „Conacul cu ochiul oval” a Liviai Dimulescu e ca o plimbare printre răzvrătirile unui suflet care încearcă să-și găsească locul într-un peisaj românesc plin de contraste. De la început, cititorul resimte acea atmosferă unică, încărcată de o energie aproape electrică, care te pune pe gânduri. Livia nu se teme să își exprime ideile și să le împletească cu poezie, cu ironie și cu o doză sănătoasă de sarcasm, iar asta face ca lectura să fie lași pe o coardă sensibilă, dar și provocatoare.

Descrierea conacului cu ochiul oval nu e doar despre o clădire, ci devine un simbol pentru tot ce se ascunde în spatele zidurilor și în sufletul personajelor. Acest ochi oval, de fapt o metaforă pentru privirea critică a autoarei, analizează cu sinceritate și adesea cu umor amar, ce înseamnă să trăiești și să înțelegi lumea în care te-ai nimerit. În plus, Livia reușește să facă o paralelă subtilă între trecut și prezent, arătând cum vechile structuri se transformă și se rescriu în fața unei istorii tumultoase și deseori absurde.

Stilul ei e fresh, aproape de conversație, iar lucrarea te implică într-o conversație informală, ca și cum ai sta la o poveste cu vechi prieteni într-o cafenea plină de arome de vin acru și de poveri ancestrale. Evident, și de personaje `colorate`, fiecare cu poveștile lor, fiecare cu nebuniile și spețele lor. Autoarea are această abilitate de a dezvălui ipocrizia și de a desconstrui miturile groase ale societății românești, într-un mod atât de natural încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva, și tu, ești parte din aceste jocuri și scenarii.

Ce-i interesant e că Dimulescu nu e deloc docilă – din contră, ea zgârie și enervează și tantrumează, uneori chiar cu îndrăzneală. Dar tocmai asta o face autentică și plină de viață, iar lectura devine o experiență care te provoacă să gândești mai profund, să nu-ți fie frică să te-ntorci și asupra ta însuți. În final, cartea pare să spună că, indiferent de ce ne dorim sau de ce ne sperie, tot timpul va exista acolo acea poftă de a înțelege, de a gusta ceea ce pare amar sau fals, și de a-i da sens propriului nostru conac interior.