Cartea „Confesiunile balaurului cu sapte inimi” a lui Vasile Iftime e ca o călătorie neașteptată prin lumea sufletului, plină de imagini vii și momente intense. De la început, autorul ne invită într-un întreg univers de lupte interne, de credință și zbucium, unde chiar și cele mai simple acțiuni capătă o semnificație profundă. E ca și cum ai privi prin ochii unui povestitor care încearcă să înțeleagă și să traducă taina vieții și a credinței într-un mod sincer și direct.
Unul dintre aspectele care te ating cel mai tare e modul în care Iftime combină realitatea cotidiană cu simboluri religioase, creând o atmosferă încărcată de emoție. De exemplu, imaginea unei bile aruncată spre cer, ca o rugăciune sau o dorință arzătoare, te face să te gândești la forța speranței și la nevoia de a fi auzit. În același timp, descrierea trupului care-și retrage buzele și degetele în carne, face referire la fragilitatea noastră, la cum corpul nostru și spiritul se confruntă cu limitele și cu suferința. E un mod profund de a arăta că și rugăciunea, chiar dacă pare simplă, devine o luptă cu sinele și cu divinitatea.
Cartea îți vorbește despre o relație intensă cu divinitatea, despre felul în care credința poate fi atât o alinare cât și o încercare. La spital, în biserică, pe patul conjugal, personajul principal pare să jongleze cu ideea că Dumnezeu e atât aproape, cât și departe. Perfuzia cu Dumnezeu, cum spune autoreul, e o imagine pe care o resimt mulți dintre noi: această idee că sufletul și trupul sunt conectate într-un mod atât de strâns încât nu poți să le separi. Simți răbdarea și suferința, dar și dorința de a fi vindecat, de a primi un răspuns din ceruri, chiar dacă știi că uneori răspunsurile nu vin așa cum ne-am dori.
Vasile Iftime are un talent special de a dezvălui fragilitatea fiecăruia dintre noi, într-un mod ca o confesiune sinceră. Poate cea mai puternică imagine e a unei păsări care pare să fi născut pe Iisus, o metaforă subtilă despre naștere, renaștere și speranță. În tot haosul vieții, el ne arată că divinul e în cele mai mici gesturi, în suferința și în rugăciune, în tot ceea ce pare neînsemnat. Cartea asta ne face să privim mai atent la propriile noastre încercări și să ne întrebăm dacă, în mijlocul suferinței, nu cumva găsim acea conexiune profundă cu divinul pe care o căutăm.
În final, ceea ce rămâne după ce treci prin pagini e acea senzație de întâlnire cu sinele, cu credința și cu misterul vieții. E o carte în care te regăsești în cuvintele simple și pline de sinceritate ale autorului, și în același timp, îți dai seama că unele dintre cele mai mari adevăruri nu pot fi exprimate decât în tăcere, în rugăciune sau în confesiune. Vasile Iftime ne învață că spațiul dintre om și Dumnezeu e atât de fragil și de plin de speranță, încât orice săgeată de lumină, orice rugăciune, poate să spargă întunericul și să lumineze calea spre acasă.