Convorbiri cu Nicolae Manolescu

Singura intrebare… inteligenta care-mi trece prin cap in clipa de fata este: de ce ma voi fi lasat convins sa-ti raspund la intrebarile din cartea noastra? O intrebare pe care mi-am pus-o inainte de a o incepe si, de cateva ori, pe parcurs.
(Cand recitesc: mi-o pun, probabil, pentru ultima oara.) Tocmai imi aparuse editia a treia din Viata si carti, in care, credeam, spusesem cam tot ce gasisem de cuviinta despre viata mea de cititor. Plus minime confesiuni de alta natura.
La ce bun sa ma repet? Mai ales ca nu fusesem manat nici inainte de un irepresibil impuls memorialistic.
In fond, imi placuse sa reiau lecturile care m-au format dintr-o perspectiva mai indepartata si in legatura cu evenimente de viata care ma condusesera la ele. Viata mea, ca atare, nu mi s-a parut niciodata a prezenta un interes in sine.
A fost viata unei intregi generatii. Cu parti de umbra, respectiv de lumina, mai mari sau mai mici.
Poate doar cartile sa fi facut diferenta. – Nicolae Manolescu