Roman cult, interzis de cenzura, una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura romana contemporana,aparut de abia in 1990. Editia de la Corint are, in plus fata de celelalte cinci editii, un Dosar: Cum am scris Corpuri de iluminat , de Stelian Tanase, care pune in context aparitia cartii, cu fragmente din jurnalul autorului din acea epoca, marturii valoroase despre viata scriitorilor si despre sistemul editorial din acei ani, marcat de cenzura politica.
Un roman complex si polifonic, care, dincolo de explorarea vietii in Romania comunista, creeaza unul dintre cele mai frumoase „poeme de dragoste” din literatura noastra, cel dintre bovarica Pia si boemul pianist de jazz Sandu, o dragoste idilica la inceput, intr-o casa de pe Matasari. Povestea de iubire se contureaza pe fundalul unei societati profund comuniste.
Una din acele carti de dragoste, in care dragostea idilica se destrama atunci cand personajele aluneca din fantasma iubirii in realitate. Asa cum observa Florin Manolescu: ” Corpuri de iluminat e combinatia rara de forta narativa naucitoare, capabila sa recreeze viata din cele mai neasteptate detalii, de ingeniozitate tehnica si de finete sufleteasca, in care se scalda intregul roman.” Corpuri de iluminat a fost scris intre 1985 si 1987, dar n-a putut vedea lumina tiparului decat in 1990.
[…] Dintre prozatorii generatiei sale, Stelian Tanase este unul dintre foarte putinii neispititi de alte specii decat romanul. Este un romancier prin excelenta.
Acest lucru se vede cu ochiul liber in Corpuri de iluminat . Se stie, de la Bahtin, ca principala insusire a romanului este caracterul lui polifonic.
Cine n-are ureche pentru toate vocile lumii poate fi un extraordinar povestitor, dar nu izbuteste in roman. […] Absolut izbitoare, in Corpuri de iluminat , este inainte de orice compozitia polifonica.
Romanul este asezat pe un portativ si fiecare fraza muzicala are cheia ei. Scriitura narativa este multipla: coerenta, obiectiva, telegrafica, „internalizata” psihologic, diagonala, in stilul indirect liber etc.
Fiecare capitol are perspectiva lui morala: emfatica, parodica, glumeata, neutra. Evenimentele sunt prezentate ca tragice sau vodevilesti.
Unele pagini sunt relatate in maniera eseului, altele in aceea a prozei ritmate si rimate. Planul personajelor se reflecta in acela auctorial.
Si – ceea ce este esential – diversitatea textuala nu e arbitrara, ci corespunde unei realitati substantiale de apreciere a fiintei umane si a raporturilor ei cu lucrurile. – Nicolae Manolescu , Romania literara , octombrie 1990 Ceea ce ma intereseaza de la inceput in Corpuri de iluminat e combinatia rara de forta narativa naucitoare, capabila sa recreeze viata din cele mai neasteptate detalii, de ingeniozitate tehnica si de finete sufleteasca, in care se scalda intregul roman.
[…] unul dintre cele mai frumoase si mai complexe romane pe care le-am citit in ultimii ani… […] Dar poate „detaliul” cel mai important e marele poem de dragoste pe care Stelian Tanase reuseste sa-l compuna cu ajutorul unui cuplu de tineri retrasi intr-o casa de la marginea Bucurestiului si ziditi intr-o fericire care ramane, in fond, cea mai frumoasa poveste de dragoste a acestei carti.
[…] Nu stiu daca in literatura noastra exista cineva care sa fi reusit sa imagineze o iubire mai intensa decat aceea a zapacitului pianist Sandu pentru frumoasa, enigmatica si bovarica sa sotie. […] Prin Corpuri de iluminat , care impune dintr-odata un prozator de prim rang, Stelian Tanase anunta o cariera literara prodigioasa.
– Florin Manolescu, Contrapunct, octombrie 1990 Stelian Tanase reuseste in Corpuri de iluminat o radiografie foarte sensibila a conditiei umane, cu tragismul, grotescul, inefabilul si vulgaritatea ei in ultimele decenii ale secolului nostru: duplicitatea, turnatoria, ciupeala, gainariile, minciuna, povara fricii si a lipsei de orizont, pe care o duc oamenii fara identitate, cei care si-au lasat inlocuita viata cu traiul mizer pe la inceputul deceniului noua, dar si sfidarea acestui infern prin iubire, contestare, afirmare a libertatii… […] Aflandu-se in fictiune, in scenariul care activeaza fantasmele iubirii, Pia si Sandu sunt niste corpuri de iluminat, senzori ai unui raport totdeauna delicat intre viata si literatura.
Trecand in (i)realitatea imediata, in cotidianul derizoriu, senzorii isi pierd luminiscenta, devin niste corpuri neiluminate: Sandu si Pia. Identitatea – ne invata naratorul romanului – e conferita de luxul fictiunii: in refugiul tuturor fantasmelor, personajul e un ins, in vreme ce in real el este un instrument.
– Ioan Holban , Cronica , noiembrie 1990 Ceea ce retine in primul rand interesul e mecanismul literar ingenios, intemeiat pe un efect de oglinzi. Planurile reverbereaza unul intr-altul, sustinandu-se prin atari raportari.
Cititorul avizat e imediat captat de aceasta zona de corespondente ale inteligentei auctoriale. […] Patrunzator, compus cu virtuozitate si scris cu expresivitate, romanul lui Stelian Tanase e una din acele productii care, situate la hotarul istoric dintre doua lumi, ne ingaduie sa ne recunoastem si sa ne pastram in fictiune.
– Gheorghe Grigurcu , Dreptatea , ianuarie 1991 Din 1982, anul aparitiei romanului Luxul melancoliei, Stelian Tanase a mai publicat doua romane ( Corpuri de iluminat , Editura Cartea Romaneasca, 1990, si Playback , Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995), s-a opus regimului comunist (si urmarea a fost ca n-a mai putut publica nici o carte pana in 1989), a devenit o personalitate publica dupa Revolutie, a participat la fondarea Grupului pentru Dialog Social, a condus revista 22, a luat parte la fondarea Aliantei Civice si a Partidului Aliantei Civice, a fost vicepresedintele acestui partid, a fost ales deputat, a fondat o revista profesionista de politologie (Sfera politicii), a publicat o carte de analize politice ( Socuri si crize , Editura Staff, 1993) si, in sfarsit, scrie cu mare placere un alt roman. […] Exista ceva care il separa pe Stelian Tanase de cei mai multi dintre colegii sai de generatie.
Sa ma explic: in generatia ’80, Stelian Tanase este unul dintre putinii scriitori care au refuzat jocul cu textul, unul dintre putinii romancieri tineri ce au tinut sa fie moderni prin ingeniozitatea si rafinamentul constructiei, si nu prin experiente care conduc uneori la texte ilizibile. […] Radacinile romanelor Corpuri de iluminat si Playback se gasesc, in mare parte, in romanul de debut, Luxul melancoliei.
O aceeasi atmosfera sumbra, de lume comunista, din care nu se poate evada decat individual, traieste in toate cele trei romane ale lui Stelian Tanase. Corpuri de iluminat e o carte mai „umana”, mai patetica…
[…] O parte interesanta a cartii e partea „care nu se vede”, aceea a constructiei, in acelasi timp inteligenta si complicata, pe alocuri de o ambiguitate voita, constructie sustinuta printr-o scriitura pe masura, care face din Stelian Tanase un prozator stapanind mijloacele cele mai subtile ale prozei moderne. – Florin Sicoie, Contemporanul , noiembrie 1993 Corpuri de iluminat de Stelian Tanase este un roman remarcabil.
E, inainte de toate, o carte bine scrisa. De altfel, autorul stie ca „scrie bine” si se incearca in toate stilurile prozei deceniului: face si proza retro, si literatura epistolara, sentimentala, e flaubertian, balzacian, radupetrescian.
Analizeaza si parodiaza. Ii „citeaza” pe Breban , Balaita si pe Constantin Toiu si (implicit) intra in competitie cu ei.
Nu-i simplu, dar Stelian Tanase scrie foarte bine, scrie „luxos”, asa ca drumul spre inalta societate a prozei nu-i este deloc interzis. El este, daca nu cumva riscam termenul, „un prozator de lux”.
In cartile sale, toate au stralucire. Stilul, rostirea, uneori chiar personajele; artisti de exceptie, dar si suflete in cautarea unui liman linistit.
[…] Si Corpuri de iluminat se hraneste din luxul melancoliei, ca si prima lui carte. Sa tinem minte sintagma, este esentiala pentru prozatorul Stelian Tanase.
– Cornel Ungureanu , Orizont, decembrie 1990
