Critica de directie Vol.3: Inelul. Deschideri vectoriale

Naratiunea de istoric literar se remarca in toate fragmentele despre Coresi si matca brasoveana a culturii romane. A nu se confunda cu tipologia clasica de istoric literar.
Caci Adrian Lesenciuc poate vorbi simultan despre, sa zicem, Evangheliarul lui Filip Moldoveanu si despre Mark Zuckerberg. Mobil in idei si comparatii, criticului pare sa-i lipseasca doar partenerul de polemica.
Neezitant in fata exagerarilor din trecut fata de probleme identitare si ideologizarile extreme, autorul citeste critic cu pasiune. Din punctul lui de vedere, o istorie critica a literaturii romane scoate in evidenta trei cai majore de raportare la schimbarile culturale.
O data, dialectica inchiderii-deschiderii culturii prin logica „disjunctiva” si „conjunctiva”. In al doilea rand, raportul cu exterioritatea a dat nastere reflectarii „difuzionismului”, rezultand preluari selective sau neselective din spiritul vremii.
In fine, al treilea nivel urmeaza coordonatele spatiale, prin schimburi bazate pe originalitatea paradigmei balcanice. In toate, Adrian Lesenciuc citeste cultura asemenea unei fiinte vii ce acumuleaza experienta pentru constructia de tip synalethista.
Termenul din urma fiind preluat de la Noica si consemneaza formatia logica in care totul se deruleaza tematic prin deschiderile culturale, explicand totodata procesul actiunii culturale prin propunerea temei, „deschiderea libera”, „inchiderea” si, in cele din urma, „inchiderea organizata”. In privinta directiei si sensului, autorul recupereaza autori uitati sau marginali, pe care-i pune in contact cu canonicii.
Este si cazul lui A.I. Brumaru , de pilda, al carui demers ontologic lupta cu paradigmele glocale.
Translatia de vectori se apropie de sensibilitatile actualitatii, contrapunand dezbaterii critica de directie si apocalipsele zilei. […] In toata mecanica teoriilor, cu mutatiile antiumaniste din jur, Adrian Lesenciuc isi construieste singuratatea cu optimismul captivului din purgatoriul actualitatii.
– Marius Mihet Adrian Lesenciuc compara existenta in comunism a unei unice opinii oficiale cu political correctness de astazi, promovata la fel de autoritar, dar nu de catre Stat, ci de un anumit grup, deocamdata minoritar, dar indeajuns de tenace pentru a reusi sa-si impuna opinia. Intrebarea este cum reuseste acest lucru si de ce societatea ii incredinteaza o autoritate prin nimic justificata.
Explicatia care imi trece prin cap este declinul intelectual si artistic al unui public consumator care nu mai este dupa chipul si asemanarea societatii umaniste de altadata, ci croit pe masura kitschului dominant aflat la moda, datorat, in definitiv, lipsei de spirit critic. Noile tehnologii nu incurajeaza creatia individuala, ci pe aceea colectiva.
Omul gandeste tot mai putin cu capul sau. Scoala nu acorda interes initiativei personale.
Privesc eu insumi cu o anumita rezerva aceasta explicatie, mai ales in conditiile urmatorului paradox: desi rescrierea, asa zicand, pe intelesul noului public a numeroase opere contemporane si clasice ar fi trebuit sa sporeasca productia de carte, caci e vorba despre un public mult mai numeros decat oricand inainte, in SUA, bunaoara, s-a constatat o penurie a productiei de romane noi. […] Se pare ca political correctness creeaza dificultati agentilor literari si implicit editorilor in a-i convinge pe romancieri sa respecte dogmatismul devenit obligatoriu.
Ceea ce nu inseamna ca unii romancieri tineri n-au marsat deja. – Nicolae Manolescu