Cultura faliei si modernitatea romaneasca

Cartea „Cultura faliei și modernitatea românească” lui Angelo Mitchievici e Ca o conversație lentă, plină de argumente și povești care te fac să privești cu alți ochi literatura română și evoluția ei. Prietenos și plin de informații, eseul acesta te învârte în jurul ideii că modernizarea societății noastre s-a petrecut mai greu, mai cu interprețări și cu clivaje, ca o față stratificată care nu se potrivește perfect. Mitchievici nu se limitează doar la idei generale, ci se aruncă cu capul în detalii, analizând opere, autori, epoci, pentru a demonstra că totul e mai complicat, dar și mai interesant decât pare la prima vedere.

Un aspect foarte cool e modul în care autorul folosește metafora faliei, ca să vorbească despre rupturile, tensiunile și contradicțiile din cultura românească. Așa se face că cititorele și cititorii sunt invitați să vadă literatura ca pe un fel de hartă a acestor „clivaje”, unde trecutul, prezentul și vremurile viitoare se ancorează în fricțiuni și încorsetări, dar și în speranțe de renaștere. Mitchievici ne scoate în evidență că aceste frânghii rupte, aceste rupturi, nu sunt doar probleme, ci și semne ale vitalității, ale luptei pentru o identitate românească mai complexă și mai adevărată.

E clar că autorul are o pasiune pentru literatura decadentă și pentru simbolismul românesc, iar modul lui de a trece în revistă autori precum Arghezi, Urmuz sau Mateiu Caragiale e ca o plimbare printr-un muzeu personal, unde fiecare piesă are o poveste. În plus, el nu evită subiecte tabu, ba chiar le analizează cu sinceritate—sexualitatea, literatura gay sau avangarda ca o formă de utopie. E ca și cum ne-ar spune: „Uitați, cultura noastră a fost și sclerozată, și plină de dorințe nedeclarate, și trebuie să învățăm să o citim în complexitatea ei, nu în simpluțea unui قوانین rigide.”

În final, Mitchievici ne lasă cu sentimentul că nu trebuie să vedem literatura română ca pe o succesiune line de evenimente, ci ca pe un dans complicat, uneori brutal, alteori plin de speranțe. Un text pe care îl poți citi încet și cu plăcere, ca pe o conversație de suflet, o invitație la reflecție asupra felului în care cultura noastră s-a făcut și s-a destramat, dar mereu s-a reinventat. E o carte care te provoacă să te gândești mai mult la legăturile invizibile dintre operele noastre și lumea din jur, și să recunoști în cultură o adevărată falie, dar una care încă mai poate fi reparată sau, cel puțin, înțeleasă mai bine.