Cutitul japonez

Bucatica rupta din si de poporul cotizant, dar opiniatru, sleahta politica romaneasca isi ia svasturi atente in Cutitul japonez al lui Razvan Petrescu. Figuri politice spectrale, vizibile prin gaura cheii, sunt chiuretate si damnate mai ceva ca-n Dante: in proza taioasa cu cheie intoarsa din iad.
Ele, descarnate, ne spun ca ce-a fost odata va mai fi; iar cu ce e, murim de gat. Fraza lui Razvan Petrescu – agila, nebun de spontana, fracturata diamantin, generata din interior de chtonica Demeter – isi este propria, neostenita, origine.
In ea, generatiile spontanee de personaje din tara unde doar aerul si arbitrul sunt liberi ajung doar la spartul targului, al codului si al atomului sa fie scoase din ciulamaua resentimentului de cruzimea pe care infantii o-mpart cu Antonin Artaud. Iesite din comun, naravurile-i narative nu se intorc; de acolo, de sus, ii seduc pe cititori intru-a iesi si dansii.
Unii, nu multi – domnia-voastra, poate -, o vor face. Cartile lui Razvan Petrescu sunt prea bune ca sa se vanda bine.
De pilda, Cutitul japonez . – Calin-Andrei Mihailescu Incapatanarea cu care Razvan Petrescu ramane fidel prozei scurte – in aceste vremuri, in aceasta literatura – este inexplicabila si, prin asta, mareata.
Rareori se intampla ca un scriitor atat de inzestrat sa-si contureze un univers, sa-si cizeleze un stil, sa-si slefuiasca obsesiile cu asemenea credinta, vreme de peste treizeci de ani, intr-un gen atat de putin admirat. Cu aceasta a cincea colectie de povestiri din cariera sa, Razvan Petrescu se dovedeste, o data in plus, un maestru neegalat, ale carui fraze taie adanc si insesizabil in mintea cititorului, ramas in urma lecturii deopotriva inspaimantat si entuziasmat, tulburat si cu un mare zambet pe chip.
– Marius Chivu