De-a viata

Mihaela Oancea nu scrie un volum de versuri, ci o carte structurata aproape ca un poem, De-a viata , in care fiecare parte sustine intregul si se lumineza de la acesta. Este ca un flux continuu de elemente ce se strang si se rasucesc revelatoriu asupra omului si a vietii sale surprinse in criza si declin.
Ba, in caz individual, si ca moarte, ca trecere de prag in zaristea albastra. Privirea declinului prin „ferestre in noapte” a albastrului licarind de vesnicie, este a omului in genere, transsubiectiva de sorginte expresionista, amitind parca de Trakl, departe de pernicioasele subiectivisme lirice actuale.Mai mult, Mihaela Oancea se inscrie intr-o serie privilegiata a culturii noastre, privind conditia omului vietuitor intru aievea, ce porneste de la Miron Costin cu a sa poema religioasa Viata lumii , axata pe motivul „fortuna labilis”, scrisa in 1673 si publicata de Hasdeu in 1866, si se continua cu Mircea Ciobanu cu amplul poem dialogal, cu acelasi titlu, Viata lumii , publicat in 1989, unde Faust si Mefistofel dezbat si-si asuma epoca actuala.
Goethe si-a gandit opera de rascruce a culturii europene ca reprezentare. Spre aceasta idee duce, pornind si de la titlu, scrierea De-a viata a Mihaelei Oancea.
– Dumitru Velea Mihaela Oancea cultiva o lirica a starilor de anxietate, iar universul ei poetic sta sub senmul metamorfozelor pline de stranietate, al amenintarilor potentiale, al miscarilor lipsite de noima, al tenebrelor existentiale. Lucrul cel mai important este insa acela ca poeta stie sa evite locurile comune, eforturile sale in directia insolitarii discursului, a elaborarii unei rostiri „de unica folosinta” sunt mai mult decat remarcabile.
In poezia ei, intre faptul de viata si faptul de limbaj functioneaza o simbioza aproape perfecta. – Octavian Soviany Intr-o lume in care singuratatea isi traieste surparile in scrasnetul dintilor, poezia Mihaelei Oancea surprinde prin prospetime, gravitate, taceri, prin certitudinile care se ascund in spatele fiecarei interogatii poetice.
– Radu Florescu