De la zero la infinit si inapoi

De la zero la infinit si inapoi. O confesiune tulburatoare plecata din trecut spre prezent, ca sa fie o fundatie pentru viitor Cerul instelat deasupra noastra si povestile din noi In jurul varstei de patruzeci de ani, am primit de la Tatal meu o carte.
In coperti gri, destul de voluminoasa, fara pretentii de infatisare. Atunci, eram convinsa ca timpul are rabdare, ca exista si apar cu graba alte prioritati care amana ceva ce statea cuminte si prea linistit sa-si astepte iesirea la suprafata prezentului.
Am rasfoit-o superficial. Iar Tata nu m-a intrebat niciodata daca am citit-o.
El isi facuse ceea ce a considerat, in structura lui profunda, de educatie germana, a fi de datoria lui. Restul nu mai depindea de el.
Cu adevarat, n-am citit niciodata biografia familiei mele din perspectiva paterna. Cand el nu a mai fost, am parcurs cu lacrimi in ochi parti din cateva capitole.
Zecile de intrebari care cresteau in mine nu aveau sa-si mai gaseasca raspunsul niciodata. Si m-am blocat.
Ignoranta? Neputinta?
Orice eticheta nu mai are niciun suport pentru un tip de ratare esentiala cu privire la devenirea eu-lui. Dupa zeci de ani, prin hazard, ma reintalnesc cu o situatie similara.
Un Tata pune pe hartie pentru fii lui povestea sa, a celor pe care i-a cunoscut direct sau nu, a celor care intind firele vietii pe largul pamantului si dincolo de el, in moarte. Adrian Barbu desface cu o enorma meticulozitate ghemul legaturilor din care sensul vietii lui se intinde acum, la vedere.
Noduri si semne. O Confesiune tulburatoare plecata din trecut spre prezent, ca sa fie o fundatie pentru viitor.
O calatorie in hatisurile amintirilor unde, cu rabdare si as spune voluptate, se aduce lumina. Cartea aceasta poate parea, la un moment dat, ca un santier arheologic.
Ca un Cosmos ce isi pune astrele pe jos pentru ca munca de cercetare sa inceapa. Piesa cu piesa din arheologia amintirilor clare, din extinderea impresionanta pe anumite teme, nume, legaturi cu istoria, cu momentele ei semnificative pentru familie, dar si pentru un context foarte larg, sunt aduse la vedere portrete, situatii, orase, ani dintr-un parcurs ce-si numeste destinul, il analizeaza din nenumarate perspective, intr-o complexitate uluitoare.
Marturia unei vieti, aceea a autorului, se intinde pe pagini ca o partitura polifonica. Fiecare capitol este scris intr-un anumit registru, pe o anumita voce.
Si degaja un anumit tip de emotie. Diferita.
Detaliile, impresionante ca numar si ca suprafata, dau acestei introspectii o greutate fantastica, dar si farmec, nostalgie, meditatie, sansa de a recupera dimensiunile destinului. Fiecare capitol este ca un afluent care isi are drumul lui, ca apoi sa se reverse in fluviul care inseamna viata si aventura ei, mai ales, a autorului Adrian Barbu.