Imediat ce te avânți în lumea poeziei Luciei Bibarț, te lovește imediat această combinație neașteptată de forță și fragilitate. Poezia ei nu e una comună, e cercetată cu atenție, cu o tăietură clară și masculină, dar în același timp plină de feminitate și sensibilitate, ca și cum autorul ar fi găsit echilibrul perfect între forță și delicatete. Texturile poetice și tonalitatea de bemol, parcă, subliniază această contradicție aparentă, dar atât de plină de viață și de personalitate.
Lucia Bibarț nu scrie doar pentru a impresiona, ci descifrează adâncimile psihicului, amestecând realismul cu elemente romantice. Poezia ei nu este doar despre cuvinte frumoase, ci despre introspecție, despre o introspecție atemporală, autoscopică, care invită cititorul să se privească în oglindă, să mediteze asupra propriilor trăiri, asupra propriilor emoții. Poate fi considerată o poezie a maturității, dar una care nu și-a pierdut niciodată farmecul și spontaneitatea, rămânând sinceră și autentică în exprimare.
Ce mi-a plăcut foarte mult la această carte este această combinație de forță și delicatețe, de parcă râu năvalnic, care trebuie ținut în frâu. Lucion de tonuri diferite, poeziile ei sunt ca niște valuri, uneori agresive, alteori liniștite, dar mereu surprinzătoare și pline de intensitate. Îți oferă sentimentul că poeziile au fost scrise dintr-un suflet matur, experimentat, dar și sensibil, gata să se lase atins și în același timp să te pună pe gânduri.
De ce mi-a plăcut cu adevărat această carte? Pentru că nu se încadrează în tiparele obișnuite ale poeziei feminine moderne. Într-un peisaj în care multe autoare aleg să scrie într-un stil mai fandosit sau mai romantic, Lucia Bibarț vine cu o voce fermă și matură. Îi aseamăn cu autoarele precum Angela Marinescu sau Nora Iuga, dar cu propria lor amprentă, propria lor intensitate. În final, “Decojirea cercanelor” devine o lectură puternică, sinceră, care te face să reflectezi și care rămâne în minte mult timp după ce ai închis cartea.