Destine triste

Daca ar fi avut o lumanare sa rupa faldul noptii. Sansa de-a se opune crestea considerabil.
In spatele norilor, fardata, lacrima lunii nu-i asculta ruga. Mai era putin pana la casele din vale!
Cat de aproape Viile-Roze. O cuprinse panica.
Prin tumultul vocilor le intuia ostilitatea. Disperarea-i disloca inima.
Cu ultima speranta, isi elibera frica: – Ajutoooor! Ajutoooor!
Vian Dale, Taaviii!…Viaan! Nu ma lasa!
Unde esti? Vai!…
Nu mai putea striga, lacrimi amare curgeau din marea neputintei. Cat de putin mai avea, avuse…
si… Nu putea; cineva ii rupea fusta.
– Nuuuu! Aju…
Ajuto… Vesta…
Teama ii taia respiratia. Lupta, lupta sa scape, impulsionandu-si corpul cu fervoarea mainilor intinse.
Cu ochii iesiti din orbite, cu trupul epuizat tragea dupa ea stafiile aidoma sclavilor paramele galerei. Cazuse in genunchi.
Se ridica si… Totul era pierdut…
Va fi dezonorata. de „hienele noptii”.
Printr-un gest de conservare, isi proteja cu palmele si bratele vintrea. Ochii storsi de durere fixau debusolati noaptea.
Gura intredeschisa paralizase de spaima… Cand autorul renunta la ironii de duzina, realizeaza pagini grave ca un cor de tragedie antica.
– Ion Burnar, Informatia Zilei Autorul stie bine lectia dialogului pe care-l foloseste cu succes… De remarcat naturaletea, sugestibilitatea, acuratetea cu care surprinde natura, reusind tablouri pe care le vezi aievea.
-lon M. Mihai, Graiul Maramuresului E surprinzatoare proza lui Teo Moldovan, sunt convins ca dispune de putere si har sa continue.
– V. R.
Ghenceanu, Graiul Maramuresului