Dincoace, in suflet

Asezamant pentru rasuflu, cel drept exercitat, cel din abur plamadit, dar divin. In timpul perfect de imperfect al Ioanei Bena ai calauza ingeri.
Au fost si sunt si maine. Oriunde te asezi, esti impacat.
Intorci privirea si haladuiesti. Nu, nu esti pierdut.
Si dac-ai fi? Dincolo de hotar, diferentele se resorb, devii aproapele, devenim.
„Ultimele mere sunt cele mai bune. Ultimul soare.
Si ultimul ultim.” In poeziile sale, Ioana Bena ne aduna sa citim, sa ascultam, sa intrebam despre meandrele intime, sufletesti ale universului interior, sa ne linistim raspunsurile intr-o cautare impreuna. De crezi ca poposesti in versul Ioanei Bena ca intr-o poiana de munte, cu fluturi, cu margarete si saruturi, te inseli, iubite calator!
La radacini de piatra, in abis de lume, mocneste foc, perplexitate, nimicire. „Pasari de noapte, zbor tacut, aripi moi sa te ninga, sa uiti gandul, cadere in sine la capatul durerii.” Te incumeti, iubite calator, sa arunci o privire in dogoarea verbului polimorf, clipocind amenintator in crug de lumini inselator-pacifice?
Esti pregatit a poposi in tine, a te intovarasi cu ea, cu noi toti, in sinele neiertator al fiintei? Poezia Ioanei Bena te imbie cu feminitate, cu privirea agera te pune la incercari grele.
La agonii cu zambetul pe buze. Iar la capatul acestui itinerariu asiduu, maraton prin nestemate si spini, prin parfum de lacramioare si pleoape de margean, privirea felinei celeste, a Dumnezeului cu ochi galbeni, te urmareste in fugi de Bach si nu te iarta.
La sfarsit ne intalnim cu totii de unde-am plecat. In neincepere.
Saman Pasari de noapte, Zbor tacut, Aripi moi sa te ninga, Sa uiti gandul, Cadere in sine La capatul durerii. Sa fii iar, fara teama, Al firii.
Aripi sa te zboare, Vindece, Lin, Pasare sa fii, Iar, In somn .