Dogmatica empirica a iubirii

Daca poezia se poate lipi de obrazul inimii, versurile lui Dumitru Viorel Neagu il pot intoarce pe cititor la fragezimea bucuriei, invatandu-l cu strigatul iubirii indurerate si chiuitul vietii rasturnat peste moarte. Cuvantul sau bruma, cuvantul sau piatra, cuvantul sau sarut pentru Frumusete, cuvantul sau secure („Scriu si tai din mine cuvinte”) inalta o poezie a dragostei care se amesteca mereu cu ingerii si cu zeii, amintindu-ne ca sufletul tuturor se rasuceste pentru ceea ce intrece „clipa” sfaramata a vietii.
Suntem cu totii facuti din strigat de durere si de dor, iar poezia aceasta, croita pentru o iubita a carei frunte trebuie sa fie lipita de Cer („Cuvintele mele/ Le-ai auzi/ Ca pe-un murmur/ In sanul tau”) si-a carei fiinta e destrupata si dezvelita sub ochii tuturor zeilor, ne poate reaminti tuturor ca n-am avut niciodata mai mult decat cuvantul ruga, pe care l-am asezat, inainte de toate, peste mormantul care s-a sapat odata cu nasterea. Dumitru Viorel Neagu face din vers primavara, descatuseaza plansul si-l asaza pe frunte, cutreiera lumea „imaginilor” descult, isi incanta durerea cu daruirea fara rest, lasandu-si scrisul in mainile oricui va reusi, fara sfiala, cu obrazul ars de lacrima, sa fereasca Frumusetea si sa nu o lase nici sub secera „zilei de maine”, nici sub „pumnul” zdrentuit al tacerii, umbland in sine ca intr-un suflet de copil care iubeste, iubeste, iubeste si asteapta ca iubirea (implicit poezia) sa-i mai puna un rand de coaste, un strat de carne, un strat de piele, ca si cum ai putea trai visand, scos in afara vietii si a mortii, uitat pentru totdeauna in iubire.
” […] din putregaiul meu/ Cresc pasari cu petale”, spune poetul, iar cel care-l citeste poate invata sa zboare si inima sa-i fie firimituri de paine. Si poate ca, la sfarsit, suntem cu totii…
„pasari cu petale”, nu trebuie sa ne inaltam, nici sa ajungem undeva, daca putem „manca” poezie si iubire. – Simona Poclid