Name: Dogmatica empirica a iubirii
Brand: Dumitru Viorel Neagu
SKU: 9786064914125
Price: 30 RON
Availability: InStock

LEI

Recenzia noastra

De cum pășești în lumea poeziei lui Dumitru Viorel Neagu, te simți ca și cum ai fi invitat să pășești într-un vis, unde cuvintele se întrepătrund cu sufletul. Versurile lui nu sunt doar simple rânduri aruncate pe hârtie, ci au puterea de a revigora, de a trezi emoții adormite și de a ne face să simțim gustul adevăratei vieți, chiar și atunci când pare că totul se destramă în jurul nostru.

Imaginează-ți că poezia lui se lipește de obrazul inimii, ca o atingere blândă, și te invită să te întorci la frumusețea și fragezimea bucuriei. În aceste versuri, iubirea nu are doar cuvinte, ci o forță de a transforma tot ceea ce pare trist, chiar și în cele mai dureroase clipe. Poetul ne arată că vorba e mai mult decât un simplu cuvânt — e o scânteie de lumină, o mână care ridică sufletul și îl duce către cele mai înalte taine ale existenței.

Neagu nu se limitează doar la cuvinte frumoase, ci le înalță, le face să plutească ca păsările cu petale, ca niște visuri care nu se sfârșesc niciodată. Lui îi place să ne amintească că nu trebuie să căutăm mereu ceva în afară, ci să găsim în noi înșine acea forță de a zboara, de a iubi cu tot sufletul și de a accepta totodată fragilitatea acestei iubiri. În poezia lui, chiar și durerea are loc, îi dă sens și o face parte din procesul etern al renașterii.

Ce mă impresionează cel mai mult este sinceritatea cu care vorbește despre iubire, despre dor și despre frumusețe, sufocată uneori de tăcere. Versurile sale par să fie, uneori, ca un strigăt interioar, o rugăciune spusă cu glas tare pentru toate sufletele care au avut curajul să simtă și să iubească chiar și atunci când totul pare pierdut. Și, în final, te trezești cu Sentimentul că aceste cuvinte au puterea de a te face să te simți ca și cum ai fi un copil, gata să-și sfărâme fricile și să își pășească pașii pe un drum plin de lumină și culoare.

Este o poezie a faptului că nu trebuie să fii undeva sau să ajungi undeva pentru a fi fericit, ci doar să înveți să „mănânci” poezia și iubirea cu poftă, cu acea abundență de suflet care ne românește vorbește despre a fi viu, a iubi în tearele cele mai simple. În final, rămâi cu senzația că și tu poți fi, la rândul tău, un „pasăre cu petale”, numai dacă îndrăznești să visezi și să simți cu adevărat, în loc să te privești doar din exteriorul vieții.

Descriere

Daca poezia se poate lipi de obrazul inimii, versurile lui Dumitru Viorel Neagu il pot intoarce pe cititor la fragezimea bucuriei, invatandu-l cu strigatul iubirii indurerate si chiuitul vietii rasturnat peste moarte. Cuvantul sau bruma, cuvantul sau piatra, cuvantul sau sarut pentru Frumusete, cuvantul sau secure („Scriu si tai din mine cuvinte”) inalta o poezie a dragostei care se amesteca mereu cu ingerii si cu zeii, amintindu-ne ca sufletul tuturor se rasuceste pentru ceea ce intrece „clipa” sfaramata a vietii.
Suntem cu totii facuti din strigat de durere si de dor, iar poezia aceasta, croita pentru o iubita a carei frunte trebuie sa fie lipita de Cer („Cuvintele mele/ Le-ai auzi/ Ca pe-un murmur/ In sanul tau”) si-a carei fiinta e destrupata si dezvelita sub ochii tuturor zeilor, ne poate reaminti tuturor ca n-am avut niciodata mai mult decat cuvantul ruga, pe care l-am asezat, inainte de toate, peste mormantul care s-a sapat odata cu nasterea. Dumitru Viorel Neagu face din vers primavara, descatuseaza plansul si-l asaza pe frunte, cutreiera lumea „imaginilor” descult, isi incanta durerea cu daruirea fara rest, lasandu-si scrisul in mainile oricui va reusi, fara sfiala, cu obrazul ars de lacrima, sa fereasca Frumusetea si sa nu o lase nici sub secera „zilei de maine”, nici sub „pumnul” zdrentuit al tacerii, umbland in sine ca intr-un suflet de copil care iubeste, iubeste, iubeste si asteapta ca iubirea (implicit poezia) sa-i mai puna un rand de coaste, un strat de carne, un strat de piele, ca si cum ai putea trai visand, scos in afara vietii si a mortii, uitat pentru totdeauna in iubire.
” […] din putregaiul meu/ Cresc pasari cu petale”, spune poetul, iar cel care-l citeste poate invata sa zboare si inima sa-i fie firimituri de paine. Si poate ca, la sfarsit, suntem cu totii…
„pasari cu petale”, nu trebuie sa ne inaltam, nici sa ajungem undeva, daca putem „manca” poezie si iubire. – Simona Poclid