Dulci. Jurnalul unui caine scris de un Puric Dan

Dulci. Jurnalul unui caine scris de un Puric Dan Editia a doua, completata cu ultimele scrisori Noi, cainii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decat cei de rasa.
Ma refer mai ales la reflexele de supravietuire. Lucrul acesta este deja o banalitate, dar tin sa-l mentionez aici deoarece printre aceste reflexe se afla la loc de cinste si spiritul de observatie.
Iar aici intra-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate sa fie la baza acestei neprevazute calitati cu care natura ne-a impodobit pesemne in ultimul moment, intr-un gest de mila suprema fata de viata noastra atat de cumplit nedreptatita?
Oare sa punem la socoteala ceea ce niciodata nu se poate calcula, si anume: cutremurarea fiintei atunci cand simti ca esti parasit, spaima de neinchipuit atunci cand realizezi ca ai fost aruncat intr-o lume total ostila, frica de a nu muri de foame sau ucis si, mai ales, cumplita singuratate. Da, cred ca acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singuratatea si lipsa de iubire.
Ce poate fi mai trist decat un pasaport dat catre nicaieri de „prietenul” tau, omul! Ce poate fi mai tragic decat sa fii exilat in aceasta lume pe o insula a unei dureri fara de glas de catre cel ce s-a voit a fi stapanul tau si pe care tu l-ai fi aparat cu propria-ti viata?
Dar astazi nu se mai vrea si, ceea ce este si mai trist, nu se mai poate sa se vorbeasca despre aceasta din urma calitate a noastra. Da, sa o spunem pe sleau, „noi, cainii, ne dam viata”.