Se poate scrie oriunde, dar nu se poate scrie oricum. Drumul pe care s-a mers e luminat de borne, unele cu nume prietenos de menta sau floare de colt, altele cetoase cu nume de fum si cafea.
Randurile s-au scris viu, uneori oniric, deseori solilocvial, cu o cerneala straveche, fabricata demult si daruita gandului cu simpatie si recunostinta. Timpului meu – au fost alaturi oameni obligatorii, frumosi in fiintare, curajosi prin sansa, atleti de secunda si hazard in cursa destinului.
Lirismul acestor pagini e tributar interogatiei „ce ar fi fost daca”. Dincolo de semnul retoric al cartii se poate visa, se pot reconstrui podurile de altadata, flamurile se trezesc in posturi de sentinela iar porturile incep sa-si infloreasca falezele si amiezile uitate, pentru calatorul obosit si cititorul grabit sa traiasca.
