Am citit cartea lui Eugen Gombos ca pe un periplu, documentat si bine articulat, in jurul omului inteles ca o fiinta suspendata intre instincte si valori morale, intre emotie si ratiune, intre curiozitate si (atot) cunoastere. vorbeste despre elementul determinant al conditei umane,despre constiinta/constienta, despre vitalitate sau inteligenta, ajungand la incercuiri semantice complexe in jurul unor notiuni postmodeme, cum sunt globalizarea sau mondializarea, autorul antreneaza o eruditie splendida, dublata de un apetit speculativ propriu discursului filosofic, reusind sa formuleze intrebari captivante si – deopotriva – raspunsuri cu deschideri lamuritoare.
Care este – ma intrebam – combustia intelectuala care a pus in miscare – cum ar spune Umberto Eco – aceasta masinarie textuala? Cu siguranta nu doar talentul scriitoricesc, ci mai ales o ravna, una de tip faustic, un fel de neliniste metafizica distilata in formule eseistice menite sa largeasca spatiul locuibil al cunoasterii.
Poate ca imblanzirea focului – ne spune autorul in epilog – nu a fost generata de nevoia de caldura si cu atat mai putin de nevoia de hrana gatita, cat de nevoia de lumina a omului. Nevoia de a imprastia intunericul, de a risipi tenebrele noptii (…) Cand vorbeste despre logica lumii de azi, dezvaluindu-i metehnele, Eugen Gombos o face din perspectiva unei umanitati dezirabile, a unei zari inca indepartate, care preia functia unui far alexandrin.
Insasi aceasta carte si textele care o alcatuiesc par sa isi asume un asemenea rol. Unul de ghidaj, de jalonare gratie unui fascicul luminos cu raza lunga de acoperire.
– Cosmin Neidoni