Eminescu: Inceputul continuu

Sa citesti, sa re-citesti marii scriitori inseamna sa te situezi intr-un inceput continuu. Cartile lor se constituie intr-un fond ereditar al culturii romane.
Literatura romana are nenumarate (adica multe si nu toate numarate cum se cuvine!) lucruri bune care merita inventariate cu o doza de partinire venind dinspre apartenenta. Limba romana, daca ne e stapana, cum crede Eminescu, ar trebui sa ne ajute sa-i iubim performantele si sa stim ca literatura a fost dintotdeauna de partea Cititorului – cel care nu oboseste sa revina asupra textelor cu o curiozitate mereu proaspata si cu o biblioteca tot mai bogata in fundal.
Eminescu e creatorul limbii romane moderne si mai este si purtatorul unei aure romantice, fie ea si tarzie – daca ar fi numai atat si tot s-ar putea explica, firesc, locul sau in imaginarul romanesc. „Eminescu, ca si Goethe pentru germani, este constiinta noastra mai buna” (Constantin Noica).
Ca Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni ori Cervantes pentru spanioli. Toti acopera sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus – „de incredere”.
Opera lor s-a ivit in urma unui urias efort de gandire secondat de imaginatie si de cautarea cuvintelor potrivite care sa inlesneasca deschiderea spre generatii succesive de cititori. Prin lectura clasicilor, imbogatirea se petrece de ambele parti, caci plusul de cunoastere pe care ti-l transmit se intoarce spre textele lor actualizandu-le neintrerupt.
Lectura e interpretare si in sens muzical. Melodia ei depinde de locul in care si de forta cu care „ciupesti” corzile, caci universul – si cel scriptural – este o simfonie care accepta oricate orchestrari.
Reintoarcerea, generatie dupa generatie, la textele lor bogate, cu sentimentul ca, inca, n-a fost rostit ultimul cuvant, este legica. Fara ei „am fi cu totii altfel si mai saraci” (Tudor Vianu).
Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creanga sau Caragiale, triada inceputului nostru continuu, probeaza cat de axiomatice au devenit adevaruri precum cel de mai sus. In rataciri periodice, ne dovedim incapabili sa masuram echilibrat statura marilor nostri scriitori.
Pe Eminescu il urcam atat de sus, incat nu ni se poate reprosa ca nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumam neconditionat, caci astfel nu mai trebuie sa facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul… E, in fond, o chestiune de scara.
Se pare, o spun din nou, ca avem o problema cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultura si istorie. […] Lectura clasicilor este o proba a labirintului, o expeditie complicata de re-cunoastere.
Pasesti in rumoarea vocilor anterioare. Cauti, imbogatit, un interstitiu.
Iti insusesti cadenta. Vrand, nevrand, calci si pe urme straine – care sunt sau pot deveni ale tale intr-o alta organizare a pasilor.
Interstitiile mele se numesc – uneori cu termeni chiar de mine inventati – romantitate, muritudine, androginizare a perspectivei poetice, obsesie noomorfica, trionticitate.Cartea de acum reia, cu revizuiri si adaugiri, fragmente din tot ce am scris despre Eminescu de-a lungul celor trei decenii si recompune o schita de portret. – Irina Petras